Marți dimineața, la șapte fără un sfert, doamna Stanca opri Dacia Logan pe locul de lângă poarta pieței Astra din Brașov. Ploua mărunt, exact genul de burniță care face parbrizul mat și orașul mai tăcut. Doamna Stanca avea șaptezeci și doi de ani, un bilet de autobuz nefolosit în buzunar de la ultima grevă, și patru plase goale în portbagaj. Mergea la piață de treizeci și unu de ani, mereu în aceeași zi, mereu cu aceleași mișcări.
Dar marțea aceea, locul ei era ocupat.
Un SUV negru, un Ford Kuga, stătea lat, cu două roți pe linia trotuarului. La volan, un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu o ceașcă de cafea într-o mână și telefonul în cealaltă, parca exact acolo unde ea lăsase mereu mașina. Nu era loc rezervat. Nu scria nimic pe asfalt. Era pur și simplu locul de unde doamna Stanca își începea săptămâna.
— E ocupat? întrebă ea, coborând geamul.
Bărbatul ridică din umeri.
— Ba nu. Dar eu am ajuns primul.
Doamna Stanca rămase nemișcată o secundă. Apoi parcă mai încolo, lângă o pubelă, cu portiera din stânga lipită de un stâlp. Deschise ușa cu grijă, cu exact treisprezece centimetri, cât să iasă fără să lovească. Plasele se umeziră puțin în timp ce le scoase.
În piață, mirosul de mărar și de brânză proaspătă îi dădu senzația că lucrurile încă se pot aranja. Cumpără roșii de la țiganul de la colț, ouă de țară, o bucată de telemea. La standul de pâine, o văzu pe Ioana, tânăra de la florărie, care împărțea ziare vechi în loc de reviste.
— Ce faci aici? întrebă doamna Stanca.
— Am fost rugată să ajut. Mama e bolnavă, eu țin standul. M-a întrebat domnul Despina dacă vreau să vând ziarele vechi.
Doamna Stanca scoase cinci lei și cumpără un ziar de sâmbătă, deși avea același număr acasă. Ioana avea copil mic, o fetiță de trei ani care stătea sub tejghea, desenând cu creionul pe un rest de ambalaj.
Când ieși din piață, Fordul Kuga dispăruse. Locul ei era liber. Doamna Stanca se uită la ceasul de la primărie. Șapte și douăzeci. Nu avea nimic de zis. Încărcă plasele în portbagaj și închise ușa, cu grijă să nu-i prindă poala paltonului.
Peste drum, bărbatul cu SUV-ul negru stătea în fața unei cafenele, vorbind la telefon. Doamna Stanca îl recunoscu după gulerul ridicat și după felul în care râdea, cu gura plină. Nu se grăbi. Așteptă până când el închise telefonul.
— Știți, spuse ea, nu e niciun merit să ajungi primul dacă lași pe altul fără loc.
Bărbatul o privi ușor enervat.
— Doamnă, e o parcare publică. Nu e locul dumneavoastră.
— Eu pot merge. Mă doare un genunchi, dar pot. Cei care vin după mine, poate vin cu copii mici, cu bătrâni, cu cumpărături grele. Locul ăla de lângă poartă le-ar prinde bine.
Bărbatul râse.
— Asta e o prostie. Dacă nu parchez eu, parchează altul.
— Da, zise doamna Stanca. Dar altul poate fi mai grăbit. Sau mai obosit. Dumneavoastră păreți doar nervos.
Nu ridică vocea. Nici nu puse mâna pe ușă. Stătea lângă o pubelă, cu o plasă de pânză într-o mână, și ultimele picături de ploaie îi cădeau pe umărul stâng. Apoi se întoarse spre Dacia Logan.
Acasă, în apartamentul cu două camere de pe strada Mureșenilor, doamna Stanca își puse pâinea pe suportul de lemn și se așeză la masă. De pe balcon se vedea curtea interioară, unde domnul Munteanu, vecinul de la etajul doi, își plimba câinele, un ciobănesc carpatin orb care se izbea de aceeași bară de trei ori pe săptămână. Doamna Stanca se gândi la parcare. Nu cu furie, ci cu acea încăpățânare tăcută pe care o mai simțise doar de două ori în viață: când și-a înmormântat soțul singură, fără să ceară ajutor de la nimeni, și când a refuzat, la cincizeci de ani, să-și lase locul de contabilă unei nepoate a directorului. Știa ce înseamnă să ceri un lucru și să nu-l primești. Și mai știa că, dacă renunța acum la locul de lângă poartă, renunța la ultimul lucru pe care i-l mai datora dimineața: rutina care o ținea dreaptă.
Săptămâna următoare, marți, ajunse la piață la șase și jumătate. Locul ei era gol. Îl ocupă. Bărbatul cu Fordul Kuga sosi la șapte fără zece minute, văzu Dacia Logan pe locul lui obișnuit și claxonă scurt, de două ori. Doamna Stanca nu se uită înapoi. Coborî, scoase plasele, încuie portiera. Bărbatul parcă în spatele ei, aproape lipit de bara de protecție, și coborî geamul.
— V-am zis săptămâna trecută. Nu e locul dumneavoastră.
— Nici al dumneavoastră, răspunse ea, fără să se oprească din mers.
El o urmări cu privirea până intră pe poartă, apoi rămase în mașină încă zece minute, cu motorul pornit, ca și cum ar fi așteptat ca ea să se răzgândească și să elibereze locul. Nu se întâmplă nimic. Plecă în cele din urmă, scrâșnind cauciucurile pe asfaltul umed.
Peste două săptămâni, într-o joi, la ora șapte, doamna Stanca ajunse din nou la locul de lângă poartă. De data asta îl găsi liber. Porni să parcheze, dar chiar atunci un Renault albastru intră pe stradă dinspre celălalt capăt, semnalizând spre același loc. Din el coborî, în grabă, o femeie cu un sugar în brațe și un băiețel de șase ani care plângea. Femeia parcă stângaci, pe jumătate pe trotuar, și rămase o clipă blocată între portieră și cărucior.
Doamna Stanca opri motorul la doi metri distanță, cu mâinile încă pe volan. Simțea cum genunchiul stâng se încleștase de atâta ținut piciorul pe frână. Se gândea la cei treizeci și unu de ani în care locul acela fusese al ei, la felul în care își aranjase toate dimineților de marți în jurul lui. Dacă renunța acum, nu mai avea de unde să știe dacă va mai găsi vreodată același loc liber, în același ceas, cu genunchiul care o ținea din ce în ce mai puțin.
Trase mașina în spate și opri lângă pubelă, acolo unde știa acum că poate sta fără să deranjeze. Coborî mai greu decât de obicei, sprijinindu-se cu toată palma de portieră.
Femeia cu copilul nu observă nimic. Își descărcă căruciorul, își luă copiii și intră în piață.
Bărbatul cu SUV-ul negru parcase și el în apropiere în acea dimineață. Când o văzu pe doamna Stanca ieșind cu greu din mașină, lângă pubelă, nu râse ca prima dată. O privi câteva secunde, apoi se întoarse și intră în cafenea fără să spună nimic.
Trecură alte două săptămâni în care nimic nu se schimbă. Bărbatul continua să parcheze lângă poartă, uneori înaintea ei, alteori după. De două ori mai claxonă când o vedea acolo. O dată îi spuse, în treacăt, că locul ăla nu are numele ei scris pe el. Doamna Stanca nu-i mai răspundea. Parca lângă pubelă, ieșea cu grijă, cu genunchiul care o durea tot mai des, și mergea la piață.
Într-o joi, spre sfârșitul lunii, ajunse la ora șapte și găsi locul liber, iar SUV-ul negru parcat mai încolo, lângă cafenea. Bărbatul stătea sprijinit de mașina lui, cu mâinile în buzunare.
— V-am păstrat locul, spuse el.
— Nu trebuia, răspunse ea, fără să se oprească.
— Ba da. M-am tot gândit la ce mi-ați spus prima dată. Că nu e vorba de cine ajunge primul. Săptămâna trecută am văzut-o pe femeia aia cu căruciorul cum s-a chinuit să intre pe trotuar. V-am văzut și pe dumneavoastră cum ați dat mașina înapoi, fără să ziceți nimic. M-am simțit prost o săptămână întreagă.
— Și de-aia parcați acum lângă cafenea?
— De-aia. Deși tot nu intru în piață.
Doamna Stanca se opri lângă mașina ei, cu plasa de pânză atârnând goală în mână.
— Atunci de ce mai veniți aici?
— Pentru cafea. Și pentru că, de aici, se vede tot ce se întâmplă la poartă.
Nu se grăbi să plece în dimineața aceea. Stătură amândoi lângă poartă, vorbind despre piața care se schimbase, despre cum în ultimii ani nu mai găsești ardei grași adevărați, despre cum numărul de tarabe a scăzut. Bărbatul o asculta fără să se uite la telefon.
Peste o oră, când se întoarse acasă, doamna Stanca îl văzu pe domnul Munteanu în fața blocului, cu câinele orb care se opri în dreptul unei guri de canal. Îl întrebă dacă a plouat.
— Nu, doamnă. Doar că s-a stricat liftul.
Ea urcă trei etaje pe scări, cu plasele mai goale decât de obicei. Genunchiul o durea, dar altfel decât înainte — o durere care venea din mers, nu din așteptare.
Sâmbăta următoare, doamna Stanca nu merse la piață. Rămase acasă. Pe la zece, cineva bătu la ușă. Era bărbatul cu SUV-ul. În mână avea o cutie de carton cu ardei grași, roșii și o legătură de pătrunjel.
— Am trecut pe la piață. Am văzut taraba de la colț. Mi-am adus aminte că vă plăceau ardeii.
Doamna Stanca nu știa cum să răspundă. Îl invită pe hol. Bărbatul stătea cu cutia în mâini, privind-o cum se sprijină de montantul ușii.
— De ce faceți asta? întrebă ea.
— Pentru că azi locul de lângă poartă a rămas gol până la șapte și jumătate. Nimeni nu l-a ocupat. Am stat și m-am uitat la el de la cafenea, ca un prost. Mi-am dat seama că, de fapt, nu-mi lipsește mie locul. Îmi lipsea să câștig ceva. Și n-aveam ce câștiga acolo.
Nu zâmbi. Doar puse cutia pe masa din hol și plecă.
Doamna Stanca închise ușa. Scoase ardeii, îi spălă, îi tăie felii. Făcu o salată. La prânz mâncă lângă fereastră, uitându-se la curte, unde câinele orb se izbise din nou de aceeași bară. Apoi se duse la sertar, scoase un carnet vechi și scrise, cu pixul primit de la fosta școală, un singur rând:
„Marți, ora 6:40, piața Astra. Dacă locul e liber, îl las liber. Dacă nu, e bine și-așa.”
Nu mai scrise nimic altceva. Puse carnetul la loc, sub cutia cu ață și nasturi.
Luni dimineața, doamna Stanca se duse la piață cu autobuzul. Biletul de grevă încă îl avea în buzunar. Îl validă pentru întâia oară după unsprezece luni. Șoferul o întrebă dacă are legitimație de pensionar.
— Da, zise ea.
— Atunci e gratuit.
— Nu contează. Validez biletul ăsta. De unsprezece luni îl car prin geantă.
Șoferul ridică din umeri. Doamna Stanca validă biletul. Mașina plecă, și în geamul de la locul din față, lângă ușă, se vedea piața Astra. Locul de lângă poartă era gol. Fordul Kuga nu se vedea. În schimb, lângă pubelă, staționase o Dacia Logan albă, a unei tinere care tocmai se dădea jos și își scotea un scutec din geantă.
Doamna Stanca rămase în autobuz până la capăt. Apoi coborî, traversă strada și intră în piață pe jos, cu geanta goală pe umăr. Nu mai avea de unde ști dacă locul de lângă poartă avea să rămână liber și săptămâna viitoare, sau peste o lună. Dar în dimineața aceea era liber, și asta îi ajungea.
Pe drumul spre casă, se opri la florărie. Ioana era acolo, cu fetița sub tejghea.
— Doamnă Stanca, întrebă Ioana, ați auzit? Domnul Munteanu a murit sâmbătă noapte. L-a găsit administratorul, azi-dimineață, când n-a mai coborât cu câinele.
Doamna Stanca rămase cu mâna pe marginea tejghelei.
— Cine are grijă de câine acum?
— Nepotul lui a venit să-l ia. Pleacă mâine cu el la Sibiu.
Doamna Stanca cumpără cinci fire de crizanteme albe. Le duse în fața blocului, lângă bara de care câinele se izbise de atâtea ori. Nepotul domnului Munteanu tocmai lega o lesă de mânerul portierei unei mașini parcate în stradă; câinele orb aștepta lângă roată, cu botul îndreptat spre locul unde stăpânul lui obișnuia să se oprească.
Doamna Stanca puse crizantemele într-un borcan cu apă, pe treapta de la intrare, chiar sub fereastra apartamentului de la etajul doi, unde storurile rămăseseră trase.
Intră în bloc, urcă trei etaje pe scări și, înainte să închidă ușa, își scoase biletul de autobuz din buzunar. Îl puse pe noptieră, sub abajur. Se uită la data validată: 07:14, 14 octombrie. Apoi stinse lumina.
Săptămâna următoare, la piață, bărbatul cu SUV-ul negru o văzu și se apropie.
— De ce ați lăsat mașina acasă azi? Nu vă mai doare genunchiul?
— Ba da. Dar am vrut să văd cum arată piața de pe scaunul din autobuz.
— Și cum arată?
— La fel. Doar că văd locul de lângă poartă mai bine de departe.
Bărbatul zâmbi, fără să insiste.
— Cred că nici eu n-o să mai parchez acolo de-acum.
— Nu trebuie să promiteți nimic, spuse ea. Faceți cum credeți.
Se despărțiră la colțul tarabei cu brânzeturi, el spre cafenea, ea spre standul cu roșii. Doamna Stanca cumpără o legătură de mărar și o bucată de telemea, ca în fiecare marți.
În acea după-amiază, acasă, jos, pe treapta blocului, borcanul cu crizanteme albe rămăsese acolo, cu florile puțin ofilite de vânt. Cineva schimbase apa. Doamna Stanca nu apucase s-o facă ea. Se opri o clipă, privind florile proaspăt aranjate, apoi urcă în apartament. Pe stradă, dinspre brutăria de la parter, mirosea a pâine caldă.
