Aveam patruzeci și trei de ani și un service auto pe strada Câmpului, la marginea Sibiului, moștenit de la tatăl meu. Cinci elevatoare, un compresor care mereu suna a tuse de fumător, și o vitrină cu piese pe care le priveam de fiecare dată ca pe niște trofee. Mama, Domnica, avea șaptezeci și unu de ani și locuia singură într-un apartament cu două camere pe bulevardul Victoriei, la etajul trei, fără lift.
Nu am fost niciodată un fiu rău. Așa mă gândeam eu, cel puțin. Îi duceam pâine, îi plăteam întreținerea, o sunam duminica dimineața cât să bifez ceva în capul meu. Dar nu vedeam ce vedea ea. Nu vedeam că, în fiecare seară, se uita pe geam să vadă dacă îi trec mașini pe stradă care ar putea fi a mea. Nu știam că ținea în frigider o sticlă de must făcut de ea, "pentru când vine el".
Soția mea, Larisa, m-a împins spre hârtie. Nu răutăcioasă — pragmatică. "Anul viitor vinde blocul de pe Victoriei, îl transformă în birouri, dacă nu ești în acte cu ea, rămâi cu buza umflată." Așa a apărut ideea cu procura. Nu pentru apartament — pentru service. Voiam ca mama să-mi transfere partea ei, cea pe care tata i-o lăsase prin testament, cât mai era în putere să semneze fără să dea de bănuit nimănui de la notariat.
Am dus-o eu însumi. Am condus cu geamul deschis, era octombrie, mirosea a frunze arse undeva pe lângă calea ferată. Mama purta paltonul ei bej, cel cu nasturi mari, și ținea în poală o pungă cu covrigi, "pentru tine, să ai la service". Nu i-am spus exact ce semnează. I-am spus că e "o hârtie pentru firmă, ca să meargă treburile mai repede dacă pățesc ceva".
A semnat. Mi-a zâmbit. Mi-a zis: "Bine, Robert, tu știi mai bine, tu ai școală."
Peste trei săptămâni am transferat toate cotele pe numele meu. Larisa a sărbătorit cu o sticlă de vin de la Cotnari, mi-a zis că suntem "acoperiți". Eu am simțit, pentru o clipă, un nod undeva sub coaste, dar l-am înghițit cu vinul.
Ce n-am calculat a fost sora mea, Ileana. Lucra ca asistentă medicală la spitalul județean și trecea pe la mama de trei ori pe săptămână, nu o dată la două luni ca mine. Într-o seară de decembrie, mama i-a arătat, mândră, o copie a hârtiei pe care o semnasem — o păstra într-un dosar din carton, lângă factura la gaz. Ileana a citit-o de două ori. A doua oară cu voce tare.
M-a sunat direct de acolo, de pe scaunul din bucătăria mamei. Nu a țipat. A vorbit rar, ceea ce era mai rău. "Robert, tu ai luat partea ei din service și i-ai spus că e o hârtie pentru firmă?" Am încercat să explic — vânzarea blocului, riscul, birocrația. Ea m-a întrerupt: "Mama nu a mai fost niciodată la spital fără să te sune întâi pe tine, să te întrebe dacă are voie să cheltuie banii pe transport. Tu știai asta?"
Nu știam. Sau nu voiam să știu.
Am ajuns acolo a doua zi, sâmbătă, pe la prânz. Mama făcea sarmale — mirosea tot apartamentul a foi de varză și a afumătură. Radioul mergea încet, program de muzică populară de la Radio Sibiu. Pe masă, lângă cratiță, dosarul de carton stătea deschis, cu hârtia mea deasupra.
Ileana era acolo. Stătea pe scaunul de lângă calorifer, cu brațele încrucișate, și nu s-a ridicat când am intrat.
— Mamă, spune-i tu, am zis, sperând că ea o să mă apere ca întotdeauna.
Mama a lăsat lingura pe marginea cratiței. S-a șters pe mâini de șorțul cu flori. Nu s-a uitat la mine imediat. S-a uitat la dosar.
— Robert, tu știi de ce am semnat orice mi-ai pus în față?
Am tăcut.
— Pentru că de treizeci de ani, de când a murit tatăl tău, eu nu am mai fost întrebată nimic. Doar am fost anunțată. "Mamă, mut mașina la tine în curte." "Mamă, vin duminică, dar plec repede." Eu am zis mereu da, pentru că mă gândeam că, dacă zic da la tot, rămâi.
Ileana s-a ridicat, a luat o cană de pe raft, i-a turnat mamei apă, deși mama nu ceruse. Un gest mic, dar l-am văzut — și am înțeles că surorii mele îi păsase de detalii pe care eu nici nu le observasem vreodată: că mama bea prea puțină apă, că uita paharul plin ore întregi pe pervaz.
— Tu ai avut grijă de mine cu pâine și cu bani de întreținere, a continuat mama. Ileana are grijă de mine cu timp. Și timpul, Robert, nu se pune în procură.
M-am dus la fereastră. Afară, pe bulevard, trecea troleibuzul 3, cel care duce spre Piața Cibin, scârțâind cum scârțâie de douăzeci de ani. Un vecin de la parter își plimba câinele, un ciobănesc mic și șchiop, care se oprea la fiecare colț de gard.
— Ce vrei să fac, am întrebat, fără să mă întorc.
— Vreau să anulezi transferul. Mâine, la notariat. Cota mea din service rămâne a mea, până decid eu ce fac cu ea. Și dacă vreodată mai vrei ceva de la mine, semnat, o să mi-l citești tu, cu voce tare, în bucătăria asta, înainte să pun stiloul pe hârtie.
Luni dimineață am fost la notariatul de pe strada Nicolae Bălcescu, cu mama lângă mine, de data asta ea ținând dosarul, nu eu. Am semnat actul de revocare. Notarul, un bărbat obosit cu ochelari groși, a spus doar: "Rar mai văd cazul ăsta invers." Mama a plătit taxa din poșeta ei neagră, cu monede numărate una câte una, deși eu îi întinsesem bancnota de o sută de lei. N-a luat-o.
Cota ei — treizeci și cinci la sută din service, evaluată atunci la aproape o sută optzeci de mii de lei — a rămas pe numele ei. Peste două luni a semnat o donație, dar nu pentru mine: pentru Ileana, motivând-o simplu, în fața amândurora, la aceeași masă din bucătărie, cu sarmalele reîncălzite de data asta: "Ea m-a întrebat înainte să facă. Tu m-ai pus doar să semnez."
Nu mai am acea cotă. Nici nu o mai cer. Duminică trecută am dus-o pe mama la piața din Cibin, i-am cărat sacoșa cu roșii și pătrunjel, și, pe drum, ea mi-a povestit despre o vecină care își uită mereu ochelarii la coafor. Am ascultat toată povestea, până la capăt, fără să mă uit o singură dată la ceas.
