Am tăiat azi-dimineață a doua bucată dintr-un tort de mere, singur în atelier, și am pus-o pe farfuria pe care o folosesc numai eu. Fac cizme de patruzeci și trei de ani în același colț de stradă din Brașov, pe strada Lungă, lângă biserica aia veche unde bat clopotele la ora șapte fix și mă trezesc chiar dacă nu vreau. N-am nevastă, n-am copii care să-mi bată la ușă de ziua mea. Am un tort pe care mi l-am făcut singur, cu mere de la piața din Șchei, și am optzeci și unu de ani de azi.
O să spuneți: bine, moșule, și ce-i cu asta? Păi e cu asta că fratele meu, Vasile, mi-a luat atelierul de sub mine acum unsprezece ani, cu acte, cu notar, cu tot ce trebuie ca să pară curat. Și azi, de ziua mea, a venit să-mi ceară și ușa.
Să vă spun cum a fost, ca să înțelegeți de ce am mâinile astea, cu piele groasă cât o talpă, și de ce nu mai am încredere în nimeni care zâmbește prea mult la o cafea.
Atelierul ăsta a fost al tatălui nostru, Anghel Pârvu. Un spațiu de doisprezece metri pătrați, cu vitrina spre stradă și o firmă de tablă ruginită pe care scrie CIZMĂRIE PÂRVU, litere galbene pe fond verde. Când a murit tata, în 2004, ne-a lăsat actul pe amândoi, jumătate-jumătate, cu condiția să lucrăm împreună cât putem. Eu am rămas la scaun, la ac și ață, la miros de piele și clei. Vasile s-a dus la Cluj, a făcut afaceri cu piese auto, s-a întors după cincisprezece ani cu un Volkswagen Passat și cu ideea că fratele lui, cizmarul, e un om care n-a înțeles niciodată nimic din viață.
Nu m-am însurat. Am avut o logodnică, pe Ecaterina, în anii '70, dar tata s-a îmbolnăvit greu și eu am rămas să-l îngrijesc șapte ani, iar ea s-a săturat să aștepte și s-a măritat cu un inginer din Sibiu. N-am mai vrut altă poveste după aia. Am avut atelierul, am avut clienții mei, aveam pe Traian, câinele vecinei de la etajul doi, care venea în fiecare dimineață să stea sub tejghea până se deschidea băcănia și primea el o coajă de covrig.
În 2015, Vasile a apărut cu o hârtie. Mi-a zis că are nevoie de banii lui din atelier, că vrea să deschidă o spălătorie auto pe centură, și că cel mai simplu e să-mi vândă mie partea lui, dar cu bani gheață, imediat, fără avocați care să "complice lucrurile", cum zicea el. Eu aveam ceva economii, îi datora bancă pentru un credit vechi și era disperat. I-am dat tot ce aveam — nouăsprezece mii de euro, cât valora atunci jumătatea lui, după calculul unui evaluator pe care l-am plătit eu. Am semnat la notarul Dobrescu de pe bulevardul Eroilor, cu martori, cu tot.
Numai că actul pe care mi l-a pus în față nu era ce credeam eu. Nu era cesiune de cotă-parte către mine. Era o procură specială, ca să-l reprezint eu pe el la niște formalități, zicea. Eu, care citesc cu ochelari și încă mai silabisesc cuvintele lungi, n-am prins diferența. Vasile a folosit banii mei ca să-și acopere datoria, iar procura aia, cu clauze pe care nu le-am înțeles, i-a dat lui dreptul să vândă tot atelierul, inclusiv partea mea, unei firme imobiliare, fără să mă mai întrebe.
Am aflat trei ani mai târziu, când firma respectivă a trimis un om cu o hârtie de evacuare. Am făcut plângere, am fost la avocată, doamna Ilinca Marc, tânără, dar dură ca oțelul. A luptat opt luni, a demonstrat viciul de consimțământ, dar între timp Vasile vânduse și banii îi cheltuise pe spălătoria lui, care de altfel a dat faliment în doi ani. Instanța mi-a dat dreptate parțial: am recăpătat spațiul, dar cu o datorie de coproprietate pe care trebuia s-o achit eu, fiindcă, tehnic, contractul cu firma imobiliară fusese deja executat parțial și trebuia despăgubire.
Am plătit. Din economiile de la pensie, din ce-am mai putut scoate din atelier lucrând șaisprezece ore pe zi la vârsta de șaptezeci de ani. Am reușit. Am ținut atelierul. Am pus o ușă nouă, fiindcă cea veche fusese spartă când au venit executorii, și am vopsit-o eu, de mână, de două ori, verde închis, ca să semene cu firma tatei.
Azi dimineață, la nouă fix, Vasile a apărut în prag. Nu l-am mai văzut de trei ani. S-a îngrășat, poartă un ceas Tissot pe care sunt convins că nu și-l poate permite, și mi-a zâmbit cum zâmbea și atunci, la notar.
— La mulți ani, frate, mi-a zis. Am venit să-ți cer o favoare mică.
I-am pus o bucată de tort pe o farfurie, fiindcă așa m-a crescut mama, chiar și dușmanului îi dai să mănânce dacă vine la tine în casă. A mâncat, a lăudat compotul de mere, apoi mi-a spus ce voia: ușa. Ușa mea cea nouă, verde, cu clanța de alamă pe care am cumpărat-o de la un anticariat din Sibiu. Zicea că are un cumpărător pentru "obiecte vechi cu poveste", că firma tatei de pe tablă și ușa cu pricina s-ar vinde bine unui restaurant care vrea decor "autentic, de epocă", și că el are nevoie urgentă de bani, iar eu, din solidaritate de familie, ar trebui să-i dau ușa gratis, "cât să-l ajut să-și revină".
Am pus furculița jos. I-am zis: Vasile, ușa aia am plătit-o de două ori — o dată cu munca mea, a doua oară cu procesul pe care mi l-ai făcut tu. N-o mai dai nimănui.
A încercat să râdă, să spună că exagerez, că suntem frați, că sângele apă nu se face. I-am spus atunci ce nu i-am spus niciodată: că suntem frați de sânge, dar nu mai suntem de încredere, și că de unsprezece ani plătesc pentru semnătura pe care am pus-o crezând în el.
S-a ridicat, a plecat fără să-și termine cafeaua. La ușă s-a oprit și mi-a zis, aproape în șoaptă, că n-are unde să se mai ducă, că soția lui l-a lăsat, că are datorii de patruzeci de mii de lei la două firme de recuperare. Am simțit un fel de milă, dar mâinile astea, tăbăcite de patru decenii de ac, nu mai tremură pentru poveștile lui.
După ce a plecat, m-am dus la avocata Marc, care are biroul peste drum de farmacie, la etajul unu. I-am dus dosarul întreg, cu procesul din 2018, cu procura falsificată, cu tot. I-am cerut un singur lucru: să facă un act de donație a atelierului, cu clauză de inalienabilitate pe timpul vieții mele, către Fundația "Meșteșugul de Mâine", care instruiește tineri fără posibilități în cizmărie și tăbăcărie, aici în Brașov. Am semnat actul acolo, pe loc, cu mâna care nu mai tremură de emoție, ci doar de vârstă.
Vasile n-a mai știut nimic până săptămâna trecută, când a trecut din nou pe stradă și a văzut pe geam o plăcuță nouă lângă firma veche a tatei: "Atelier-școală, cu sprijinul Fundației Meșteșugul de Mâine". A intrat val-vârtej, roșu la față, întrebând ce înseamnă asta, cine mi-a dat mie dreptul să dispun de atelierul familiei fără să-l întrebe.
I-am arătat actul, cu ștampila notarului Dobrescu, același notar de la care el a pornit toată înșelătoria din 2015. I-am spus: atelierul rămâne al meu cât trăiesc, apoi trece fundației. Ție nu-ți mai rămâne nimic de vândut, nici ușă, nici firmă, nici tejghea. Ai avut partea ta, ai luat-o și ai risipit-o. Eu mi-am luat-o înapoi cu muncă, iar acum o dau mai departe cuiva care n-o va vinde niciodată.
A stat în prag, cu mâna pe clanța de alamă pe care voia s-o vândă unui restaurant, și n-a mai zis nimic. Traian, câinele vecinei — are acum doisprezece ani și șchiopătează puțin — a venit și s-a așezat lângă tejghea, așteptând coaja de covrig de dimineață. Vasile s-a uitat la el, apoi la mine, a dat să spună ceva și n-a mai spus. A plecat pe strada Lungă, spre bulevard, iar eu am pus ultima bucată de tort pe farfuria mea, singura, și am mâncat-o stând pe scaunul de lucru, cu ferestrele deschise spre clopotnița bisericii, care tocmai bătea ora zece.
