Ploaia bătea în geamurile conacului de la Sighișoara de trei zile fără oprire, iar drumurile spre Brașov se transformaseră în șanțuri de noroi. Baronul Anton Vlaicu nu se sinchisea de vreme. Stătea lângă fereastra înaltă a salonului, cu respirația aburind sticla și cu mâinile strânse la spate până i se albiseră încheieturile.
— Vine — spuse Anton, iar cuvântul căzu în tăcerea camerei ca o piatră aruncată într-un puț.
În spatele lui, cele trei fiice ale sale se aranjaseră deja, fiecare la locul ei, ca într-un tablou repetat de zeci de ori. Era un calcul, nu o întâmplare. Ioana, cea mai mare cu patru ani, se așezase aproape de șemineu, unde flăcările îi scoteau în evidență șuvițele arămii din păr. Ținea în poală o broderie la care nu mai lucrase de-o lună — era doar recuzită. La 25 de ani, Ioana înțelegea prea bine miza serii: risca să rămână nemăritată. Era frumoasă, ambițioasă și tăioasă ca o foarfecă de croitorie.
— S-a văzut blazonul pe trăsură? întrebă ea, fără să ridice ochii din gherghef, cu o voce ținută dinadins fără nicio urmă de emoție.
— Noroi! izbucni Anton. Plin de noroi peste tot! Dar are stemă! Șase cai! Doar un conte bagă șase cai în mocirla asta!
Pe canapeaua de catifea roasă, Mirela răsfoia o carte de versuri franțuzești pe care nu o înțelegea decât pe jumătate, dar volumul arăta bine pe genunchii ei. Era fiica de mijloc — dacă Ioana era frumusețea familiei, Mirela era mintea ei ascuțită, cea care putea cita dezbateri din Parlament și cânta la pian cu o precizie aproape matematică.
— Liniștește-te, tată, murmură Mirela, umezindu-și degetul mare ca să întoarcă pagina. Dacă transpiri de spaimă înainte să treacă pragul, o să creadă că suntem disperați.
— Suntem disperați! mârâi Anton, îndepărtându-se de fereastră. Acoperișul de la aripa de nord putrezește! Arendașii nu mai plătesc de două luni! Dacă niciuna dintre voi nu-l prinde pe conte, vindem și caii de la grajd!
Lângă bufet, Domnica nu spunea nimic. Rareori vorbea în serile astea, când aerul din casă se îngroșa de nervi. Avea 19 ani. Nu avea nici trăsăturile Ioanei, nici limba ascuțită a Mirelei — era mică de statură, palidă, ștearsă. Rochia ei, de un gri spălăcit, nu era o alegere: croitoreasa rămăsese fără stofă bună după ce le făcuse rochiile celorlalte două, așa că Domnicăi îi rămăsese cea mai posomorâtă bucată de material din tot lotul.
Acum aranja tava cu ceai. Cești din porțelan subțire, pictate cu rândunele albastre, aproape șterse de vreme. Ștergea cu degetul mare o pată de pe o farfurioară, fără grabă, atentă doar la marginea aceea de porțelan care trebuia să fie curată.
Ușa grea de stejar a intrării scârțâi jos, în hol. Zgomotul cizmelor pe piatra rece a pardoselii urcă până la etaj.
— Pe locuri! șuieră Anton. Își trecu mâna prin puținul păr rămas și ieși pe coridor să-și întâmpine salvarea. Domnica se retrase într-un colț, aproape ascunsă după draperiile grele. Le privea pe surorile ei. Ioana se ciupi de obraji, lăsând două urme roșii care imitau perfect un fard nevinovat. Mirela închise cartea brusc, cu un deget rămas între pagini, ca dovadă că fusese "întreruptă din lectură".
Pașii se apropiară. Și în cameră intră contele de Rácz-Bethlen.
Gáspár Rácz-Bethlen nu arăta ca stăpânul jumătate din moșiile Transilvaniei. Arăta obosit. Avea 33 de ani, era înalt, cu umeri lați și era ud până la piele. Ploaia îi lipise părul negru de frunte. Mantaua grea de călărie picura pe covorul persan ros al familiei Vlaicu. Nu avea baston. Nu avea joben. Arăta ca un om care făcuse ultimii zece kilometri călare, nu într-o trăsură închisă și confortabilă, iar cizmele lui erau acoperite cu noroi cenușiu. O cicatrice subțire îi trăgea colțul ochiului stâng — amintire de pe frontul din Crimeea, unde luptase ca ofițer înainte să moștenească titlul, cu un an în urmă, când fratele lui mai mare murise într-un accident de vânătoare la mistreți.
Gáspár nu fusese crescut să conducă o moșie. Fusese crescut să comande un regiment. Rămase în prag, cu privirea lui cenușie măturând încăperea. Nu era o privire romantică. Era o evaluare tactică, așa cum ar fi cercetat un teren înainte de luptă.
— Excelență, tună Anton, aproape tremurând de nerăbdare. Bine ați venit la Vlaiculești. Îmi permiteți să vi le prezint pe fiicele mele?
Ioana se ridică prima. Foșnetul rochiei ei de mătase se auzi în liniștea camerei. Făcu o reverență impecabilă, cu unghiul gâtului și înclinarea umerilor calculate să-i pună în valoare claviculele.
— Excelență, spuse ea, cu o voce de îngrijorare politicoasă. Trebuie să vă fie foarte frig. Drumurile sunt într-o stare groaznică.
— E doar noroi, spuse Gáspár. Vocea îi era joasă, răgușită. Nu zâmbi. Îmi cer scuze că v-am adus mizeria asta în casă.
— Nu-i nimic, se grăbi Anton, prea tare. Ne simțim onorați! Onorați! Iar aceasta e a doua mea fiică, Mirela.
Mirela se ridică, fără să-și scoată degetul dintre paginile cărții. Făcu o reverență mai scurtă, mai degrabă intelectuală.
— O onoare, Excelență. Tocmai citeam despre reformele agrare din comitatele de nord. Am înțeles că la moșiile dumneavoastră ați introdus noile rotații de culturi. A fost o decizie curajoasă.
A fost o decizie prea îndrăzneață, gândi Domnica din colțul ei.
Gáspár clipi. Se uită la Mirela, apoi la cartea din mâna ei.
— Administratorii s-au ocupat de rotații, domnișoară Mirela. Eu m-am ocupat mai ales de registrele contabile.
Se lăsă o tăcere scurtă, stânjenitoare — genul acela care se lipește de tavan și nu vrea să cadă. Anton râse nervos și bătu din palme, ca și cum ar fi putut alunga jena cu zgomot.
— Poftiți, poftiți, luați loc lângă foc, Excelență! Vă e frig, sunteți ud leoarcă — Domnica! Adu ceaiul!
Abia atunci Gáspár observă fata din colț. Nu se aștepta la a treia. Nimeni nu-i spusese de a treia. Domnica ieși din umbra draperiilor, cu tava în mâini, mișcându-se fără zgomot, ca și cum ar fi vrut să nu deranjeze aerul din cameră. Puse ceștile pe măsuța joasă, turnă ceaiul aburind fără să verse nicio picătură, fără să se grăbească și fără să se uite la nimeni anume. Îi întinse ceașca lui întâi, apoi tatălui, apoi surorilor — în ordinea aceasta, nu invers, cum ceruse eticheta pe care Anton o repetase toată dimineața.
— Zahăr, Excelență? întrebă ea. Vocea ei era subțire, dar dreaptă, fără nicio urmă de teatru.
— Nu, mulțumesc, spuse Gáspár. O privea cum așază cleștele de zahăr exact unde fusese înainte, cu o precizie care nu avea nimic de-a face cu eleganța — avea de-a face cu ordinea.
Ioana continuă să vorbească despre balul de la Cluj, despre vremea din septembrie, despre cât de bine arăta stema pe ușa trăsurii, în ciuda noroiului. Mirela aduse vorba, cu naturalețe studiată, despre o dezbatere recentă din Dietă privind taxele pe grâu. Gáspár răspundea scurt, politicos, cu privirea care aluneca din când în când spre colțul unde Domnica strângea fărâmiturile căzute pe fața de masă, una câte una, cu vârful degetelor.
Vizita ținu o oră. Când Gáspár se ridică să plece, Anton îl conduse aproape alergând spre ușă, vorbind despre "o nouă vizită, oricând, Excelență, casa noastră vă e mereu deschisă". În prag, contele se opri și se uită înapoi, peste umărul gazdei.
— Domnișoara care a servit ceaiul, spuse el. Nu mi-ați spus numele ei.
Anton clipi, luat prin surprindere.
— Domnica. A treia mea fată. E… liniștită. Nu prea are ce să spună la o vizită ca asta, Excelență, sper să mă iertați dacă nu s-a…
— Nu era nevoie să spună nimic, îl întrerupse Gáspár. Puse un picior în noroi, pe treapta de piatră a intrării. O să revin duminică.
Ușa se închise. Anton se întoarse spre fiicele lui cu o expresie de triumf pe jumătate, neștiind cui să-i mulțumească. Ioana se uita spre fereastră, la trăsura care se îndepărta prin ploaie. Mirela strângea din buze, deja rescriind în minte fiecare frază pe care o rostise, căutând greșeala.
Domnica strângea ceștile pe tavă, în tăcere, fără să audă nimic din discuție.
Contele reveni duminică. Și în duminica următoare. De fiecare dată intra, saluta politicos pe cele două surori mai mari, se așeza pe același scaun lângă șemineu — și, invariabil, ochii lui găseau colțul unde Domnica servea ceaiul, aranja perne, aduna cărți rătăcite prin cameră fără să fie rugată. A treia duminică, o rugă să meargă cu el pe alee, în grădina din spatele conacului, unde trandafirii se ofileau deja spre toamnă. Anton aproape că se sufocă de bucurie când auzi cererea — și se grăbi să-i dea voie, fără să bănuiască pentru cine venea, de fapt, contele.
Pe alee, printre tufele umede de rouă, Gáspár îi vorbi despre regimentul lui din Crimeea, despre fratele mort, despre teama că nu se va ridica niciodată la înălțimea titlului moștenit. Domnica asculta. Nu încerca să impresioneze, nu cita dezbateri, nu vorbea despre rotații de culturi pe care nu le înțelegea. Când el tăcu, ea spuse doar:
— Cred că un om obosit de zgomot nu mai caută o pasăre care cântă. Caută liniște.
Gáspár se opri din mers. O privi îndelung, ca și cum ar fi auzit exact ce nu îndrăznise să spună despre el însuși.
Peste trei săptămâni, cererea în căsătorie sosi la conac printr-un curier al conacului Rácz-Bethlen, într-un plic sigilat cu ceară roșie. Nu era pentru Ioana. Nu era pentru Mirela.
Anton citi scrisoarea de trei ori, cu mâinile tremurând, înainte să priceapă ce scria acolo. Ioana ieși din salon fără o vorbă și nu coborî la cină. Mirela rămase pe scaun, cu cartea deschisă pe genunchi, fixând aceeași pagină minute în șir, fără s-o mai întoarcă.
Nunta avu loc în noiembrie, la biserica din Sighișoara, cu zăpada abia începută să cadă peste turnurile cetății. Domnica purta o rochie nouă, cusută special pentru ea, dintr-o mătase de culoarea fildeșului — prima rochie din viața ei care nu era rămășiță de la o soră.
Anul următor, când arendașii de la Vlaiculești tot nu plăteau, iar acoperișul aripii de nord se prăbușise definitiv sub greutatea zăpezii, Domnica — acum contesă Rácz-Bethlen — nu ceru soțului ei să plătească datoriile tatălui ei fără nicio condiție. Merse singură la Sighișoara, cu administratorul de la conacul soțului, cu un contract pregătit dinainte: banii necesari reparației acoperișului și plata restanțelor arendașilor aveau să vină din partea ei, dar în schimbul unei clauze clare — moșia Vlaiculești trecea, prin act notarial, pe numele ei, cu tatăl având drept de folosință pe viață, nu de proprietate.
Anton semnă cu mâna tremurândă, fără să mai aibă putere de negociere. Ioana și Mirela, măritate între timp cu doi moșieri mai puțin înstăriți din Târgu Mureș, aflară vestea la o săptămână după ce actele fuseseră deja depuse la tribunal. Veniră amândouă la Sighișoara, cerură o audiență, se așezară în același salon unde cu ani în urmă Domnica turnase ceai fără ca nimeni s-o observe.
De data asta, Domnica nu mai turnă ceaiul. Rămase așezată, cu contractul pe masă între ei, și le spuse limpede că moșia rămânea a familiei — dar administrată de ea, pentru ca nimeni să nu mai piardă acoperișul deasupra capului din cauza mândriei cuiva. Ioana plecă trântind ușa. Mirela rămase o clipă în prag, se uită la sora ei mai mică — cea din colț, cea din gri, cea care nu spusese niciodată nimic — și, pentru prima oară în viața ei, nu găsi ce să răspundă.
