Lucrez de nouăsprezece ani la farmacia din Piața Mare din Sighișoara, chiar sub Turnul cu Ceas, și văd pe geam toată strada. Vin oameni pentru siropuri de tuse, pentru tensiune, pentru fleacuri — și, din când în când, câte unul vine să vorbească, nu să cumpere. Așa am cunoscut-o pe doamna Ileana.
Avea vreo șaizeci și cinci de ani, venea des pentru pastilele de inimă, plătea cu bani mărunți numărați dintr-un portofel vechi din piele. Trăia singură într-o casă cu grădină pe strada Cositorarilor, moștenită de la părinți, cu un nuc bătrân în curte și un gard de lemn pe care ea îl vopsea în verde în fiecare primăvară. Fiul ei, Radu, avea patruzeci de ani și un service auto pe șoseaua spre Medias, ridicat cu banii ei — o zestre dată acum unsprezece ani, când el s-a însurat cu Diana. Casa din Cositorarilor rămăsese a Ilenei, dar service-ul, hârtiile îmi spunea ea mereu, erau scrise "pe amândoi, ca să fie liniște în familie".
Într-o joi de la începutul lui august, doamna Ileana a intrat în farmacie mai devreme decât obișnuit, cu o mapă de plastic sub braț. Aveam tura de dimineață, clienți puțini, așa că am întrebat-o dacă e bine. Mi-a zis că vine de la notariat, de pe strada Bastionului, și că are treaba asta din urmă în cap de trei săptămâni. Nu mi-a spus mai mult atunci, doar a cumpărat picăturile de tensiune și a plecat repede, cu mapa strânsă la piept ca și cum ar fi fost un lucru care ardea.
Am aflat restul din bucăți, cum se află lucrurile într-un oraș mic: de la vecina ei, doamna Cornelia, care vine pentru insulină, și de la propriile ei vizite, tot mai dese, tot mai vorbărețe.
Cu o lună înainte de ziua aceea de august, Diana venise la Ileana într-o duminică, fără Radu, direct la subiect: service-ul avea nevoie de un credit pentru un elevator hidraulic nou și pentru un aparat de geometrie direcții, undeva la o sută douăzeci de mii de lei. Banca cerea garanție — și garanția cea mai simplă, spusese Diana, era casa din Cositorarilor, trecută pe post de ipotecă. "Doar pe hârtie, mamă, e o formalitate." Ileana a semnat împuternicirea pe care i-a adus-o Diana într-un dosar galben, fără să o citească toată, pentru că avea încredere, pentru că Radu era fiul ei, pentru că gutuiul din fundul curții era plin în anul ăla și ea se gândea la dulceața pe care voia s-o facă, nu la clauze.
Peste două săptămâni, o vecină de-a ei, casieriță la banca de pe Piața Hermann Oberth, i-a spus în treacăt, la coadă la pâine, că a văzut dosarul Ilenei trecut și la notariat pentru altceva — pentru o donație, nu doar o ipotecă. Ileana s-a dus a doua zi la banca și a cerut să vadă hârtiile. Împuternicirea pe care o semnase nu era doar pentru garanție: printre clauze, scrise mărunt, era și consimțământul ei pentru ca, în caz de neplată a creditului timp de șase luni, casa să treacă direct pe numele Dianei, ca despăgubire, ocolind orice executare silită sau discuție ulterioară cu Radu.
Asta a aflat-o cu trei săptămâni în urmă. De atunci venea des la mine, cumpăra mai mult decât avea nevoie, stătea la tejghea și vorbea de una-alta, până ajungea, fără să vrea parcă, la subiectul ăsta.
— Radu știe? am întrebat-o într-o zi, cântărind pastile pentru altcineva, fără să o privesc direct, ca să-i las loc să vorbească.
— Radu zice că Diana se ocupă de partea financiară, că el n-are cap pentru hârtii. Eu cred că știe. Doar că-i convine să nu știe, mi-a răspuns, și a pus banii pe tejghea, monedă cu monedă, cu mâna care-i tremura puțin de la vârstă, nu de la supărare.
Nu mi-a cerut sfat. I-am zis o dată, o singură dată, că un notar poate revoca o procură dacă persoana care a dat-o e încă în viață și în putere să semneze. Atât. Nu era treaba mea să-i spun mai mult, iar ea a dat din umeri și a schimbat vorba, m-a întrebat de nepoata mea care intrase la liceu.
Joia aceea de august, cu mapa sub braț, a fost prima dată când am văzut-o hotărâtă. Avea altă mers, mai drept, deși e o femeie mică de statură, aproape ștearsă în restul zilelor. A venit direct de la notariat, mi-a zis, unde revocase procura și dăduse o nouă hârtie: casa din Cositorarilor trecea, printr-un contract de întreținere, pe numele nepoatei ei mai mari, Larisa, fata surorii ei, studentă la Cluj, cu obligația ca Larisa să vină și să aibă grijă de ea la nevoie, dar fără ca Radu sau Diana să mai poată pune mâna pe hârtiile alea. Creditul pentru service rămânea problema lor — al lui Radu și al Dianei, nu al casei cu nucul din curte.
Diana a venit la farmacie o singură dată, prin septembrie, să caute niște siropuri pentru copil. Nu știa că eu știu povestea. Mi-a zis, așa, ca să spună ceva, că soacra ei "s-a supărat degeaba pentru niște hârtii, de parcă i-am fi luat ceva". Am dat rețetele fără să comentez — nu era locul meu, nici clipa.
Pe doamna Ileana am mai văzut-o de câteva ori toamna asta. Vine tot pentru pastilele de inimă. Mi-a spus, într-o zi, în timp ce număra banii, că Larisa a fost deja de două ori la ea, că au cules gutuile împreună și au pus la fiert un ceaun de dulceață în curte, cum făcea și maică-sa cândva. N-a mai pomenit de Radu. Nu i-am pus întrebări. Sunt farmacistă, nu judecător — dar geamul ăsta din colțul pieței mi-a arătat, de-a lungul anilor, mai multe povești decât mi-aș fi dorit vreodată, și pe asta n-am s-o uit prea curând.
