Miroase a benzină și a ulei ars, chiar și afară, în curtea service-ului. E miros pe care Ilinca Barbu l-a purtat pe piele nouă ani, cât a fost măritată cu Robert.
A împins ușa de sticlă cu cotul, fiindcă avea mâinile ocupate cu geanta laptopului. Înăuntru, sub un Logan ridicat pe elevator, stătea el. Robert. Fostul ei soț. Aceeași salopetă pătată, aceeași cârpă înfiptă în buzunarul din spate, aceeași voce care umplea toată hala.
— Ce mama dracu' ai făcut, mă? Ți-am zis de trei ori cum se montează garnitura!
Băiatul de lângă el, un puști slab de vreo nouăsprezece ani, se făcuse mic lângă bancul de lucru. Ilincăi i s-au încleștat fălcile, exact ca acum nouă ani, când vocea aia i se adresa ei.
A trecut mai departe, spre căsuța de sticlă din colț, unde patronul service-ului își ținea hârtiile. Un bărbat trecut de șaizeci de ani, cu ochelari lăsați pe vârful nasului.
— Cu ce vă pot ajuta? Dacă e vorba de tinichigerie, mergeți la…
— Nu vin pentru o reparație, domnul Costache. Vin pentru anunțul de vânzare.
— A, deci dumneavoastră sunteți cea care a sunat. Sunteți hotărâtă?
— Mai mult decât hotărâtă. — Ochii ei au alunecat spre Robert, care tocmai îi dăduse puștiului un bobârnac peste ceafă. Ușor, dar umilitor de față cu toți.
Domnul Costache a urmărit-o și a oftat greu.
— Da, angajații mei nu-s floare la ureche. Ăla mai ales — a dat din bărbie spre Robert. — Sperie clienții cu gura lui. Dar e bun, na, ce să zic, îi merge mâna la electronică și motoare.
Ea a zâmbit în sinea ei. Da, îi mersese mâna și la altceva: să-i spună că locul ei e la aragaz, că "prostiile alea cu calculatorul" sunt pierdere de vreme, că fără el n-ar fi fost nimic.
— Cât cereți pe toată afacerea? — a întrebat, plimbându-și privirea peste pereții cenușii, peste elevatoarele ruginite și sculele aruncate pe jos.
Suma pe care a rostit-o era, pentru domnul Costache, o avere — bani cu care să se retragă la cabana din Apuseni și să nu se mai gândească la nimic. Pentru Ilinca era mărunțiș, o frântură din ce câștigase vânzând licența softului ei de diagnoză auto către un producător din Germania.
În clipa aia Robert a ridicat ochii și a văzut-o. Și-a șters mâinile de salopetă, s-a apropiat de ușa de sticlă.
Pe fața lui a trecut o umbră de mirare, apoi zâmbetul acela obosit, superior, pe care-l știa prea bine.
— Ia te uită cine-a venit! Ce-i, Ilinca, s-a stricat mașina? Ți-am zis eu că o duci pe drojdie în trei luni.
Nici măcar nu se gândise că ar putea fi acolo pentru altceva. Pentru el, era tot femeia derutată pe care o dăduse afară din apartament, cu o valiză și-un ghiveci de mușcată.
Ea l-a ignorat și s-a uitat înapoi la domnul Costache, care clipea nedumerit, pregătit parcă pentru o tocmeală lungă.
S-a ridicat de pe scaun. Un gând limpede, tăios, i-a trecut prin minte: cea mai bună răzbunare după un divorț e să cumperi în tăcere service-ul unde fostul soț muncește ca mecanic.
A ieșit fără să-i mai răspundă lui Robert, care striga ceva în urma ei. Pe asfaltul din curte, pașii îi erau egali, fermi. Jocul abia începea.
Peste opt zile s-a întors nu ca vizitatoare, ci cu tailleur negru și un dosar sub braț. Domnul Costache adunase deja tot personalul: patru mecanici, printre care Robert, și ucenicul, un băiat pe nume Tudor.
— Stimați colegi — a început domnul Costache, vizibil emoționat — de azi service-ul are altă proprietară. Vă rog să o cunoașteți, doamna Ilinca Barbu.
A arătat spre ea. S-a lăsat o tăcere atât de densă, încât parcă se putea tăia cu patenta. Robert, care stătuse cu zâmbetul acela sfidător, s-a îndreptat de spate.
— Ce glumă mai e și asta? — a mormăit, uitându-se când la ea, când la fostul patron.
— Nicio glumă, Robert. Domnul Costache mi-a vândut afacerea. De acum sunt șefa voastră.
— Tu? Șefă? — a izbucnit în râs, tare, cu o notă isterică pe fund. — Tu nu știi să deosebești o cheie fixă de-o șurubelniță! Ce-ai venit să faci aici, Ilinca, să-ți dai cu ojă?
Ceilalți doi mecanici au schimbat priviri nesigure. Doar Tudor o privea cu un fel de curiozitate timidă.
— În primul rând — a făcut un pas înainte, iar vocea ei, neașteptat de fermă, l-a redus la tăcere — pentru voi sunt doamna Barbu. În al doilea rând, treaba mea e să conduc, iar a voastră e să munciți. Și, după cum arată locul ăsta, aveți destulă treabă de făcut.
— De mâine începem renovarea. Reorganizare completă. Utilaje noi am comandat deja, cu sisteme de diagnoză care înregistrează tot ce se întâmplă în hală, ca să știm exact unde greșim. Iar azi facem curățenie generală. Totul trebuie să lucească. Pe toată lumea îi privește asta.
— Eu nu particip la circul ăsta — a bombănit Robert, cu brațele încrucișate. — Sunt mecanic, nu femeie de serviciu.
— Greșești. Ești angajat. Și vei face ce spune angajatorul. Sau poți depune cerere de demisie. Chiar acum.
Știa că n-o să plece. Unde s-ar fi dus? Cu firea lui, nu-l suporta nimeni prea mult. Service-ul ăsta era ultimul lui liman.
A scrâșnit din dinți, mușchii fălcii i s-au zbătut. A înțeles că nu glumea. Că nu era o farsă. Era o capcană, și căzuse drept în ea.
— Vă aștept pe toți peste un sfert de oră în echipament de lucru. Materialele pentru curățenie sunt în magazie.
S-a întors în biroul care fusese al domnului Costache, acum al ei. S-a așezat la birou, simțind cum îi tremurau mâinile — nu de frică, ci de o emoție care semăna cu vertijul.
De după ușă s-au auzit bombăneli, apoi vocea lui Tudor, ceva neclar, urmată de un răspuns aspru al unui coleg. Dar gheața se spărsese. Se supuseseră. Toți, în afară de unul singur.
Ușa biroului s-a izbit de perete. În prag stătea Robert, roșu la față, cu ochii injectați.
— Crezi c-o să te las să te porți așa cu mine? — a mârâit. — O să regreți că te-ai luat de mine. O să-ți fac viața iad aici…
— Fă-o — l-a întrerupt calm, ridicând ochii spre el. — Doar ține minte, Robert. Fiecare abatere a ta o consemnez. Întârzieri, obrăznicie față de clienți, nesupunere la dispoziții.
Apoi te concediez pentru abateri disciplinare. Și îți garantez că în orașul ăsta n-o să mai găsești de lucru nici ca portar. Acum ieși din biroul meu. Și închide ușa în urma ta.
Robert a tăcut. Dar era liniștea unui prădător la pândă. A lucrat mut, cu o mutră întunecată, dar ea simțea că așteaptă momentul.
În săptămânile care au urmat, s-a ținut de cuvânt cu utilajele noi. A montat aparatura de diagnoză de ultimă generație, dar despre partea cu înregistrarea automată a parametrilor nu a mai vorbit nimănui în detaliu — știa că, dacă vrea să vadă cine lucrează corect și cine trișează, cel mai bine e să lase lucrurile să se întâmple firesc.
Robert văzuse laptopul cel nou, auzise ceva despre "soft de diagnoză", dar pentru el rămăsese doar o unealtă scumpă și inutilă, ca toate "prostiile ei cu calculatorul". Era convins că, dacă strică ceva la o mașină, vina cade pe piesă, pe client, pe oricine — nu pe el, mai ales dacă reușea să scoată din priză camerele de supraveghere chiar în ziua aia.
Momentul lui a venit peste două săptămâni, când în service au adus un Volkswagen Touareg aproape nou, al unui om de afaceri cunoscut în Cluj. Problema era la electronică — exact terenul ei.
Robert văzuse în asta ocazia perfectă: dacă reușea să strice discret mașina scumpă, chiar sub nasul softului ăla lăudat, avea să dovedească în fața tuturor — a domnului Costache, a colegilor, a clientului — că sistemul Ilincăi era o jucărie neputincioasă, o cârpăceală vândută la preț de aur. Poate chiar patronul o s-o dea afară pentru incompetență. Merita riscul, își spusese. Nimeni n-avea să demonstreze că mâna lui a fost acolo.
A conectat personal echipamentul de diagnoză — chiar cel care o făcuse bogată.
— Aici e o problemă la cablaj — i-a arătat pe laptop. — Trebuie schimbat modulul ăsta. Fă-o cu grijă. Mașina e scumpă, clientul e nervos.
— Mă înveți tu pe mine? — a pufnit, dar s-a apucat de treabă.
Peste o oră, un urlet a zguduit hala.
— Ce mi-ați făcut?! Mi-a sărit cutia de viteze! Mașina nu mai merge! Vă dau în judecată!
Inima i-a căzut undeva în stomac. A alergat spre atelier. Robert stătea deja acolo, cu mutra unui om nedreptățit.
— V-am zis eu că echipamentul ăla e rablă chinezească! — turuia el către ceilalți mecanici. — El a ars cutia. Iar acum vrea să dea vina pe mine!
— Unde sunt înregistrările camerelor? — a întrebat, străduindu-se să nu-i tremure vocea.
— Păi tocmai azi camerele au fost în service — a răspuns Robert cu un zâmbet șiret. — Ce coincidență, nu, doamnă Barbu?
Era sigur de victorie. Plănuise totul. Dar uitase un lucru.
— Nu ne trebuie camere — a spus ea calm, deschizând laptopul și pornind protocolul de diagnoză. — Programul meu nu înregistrează doar erorile, ci parametrii tuturor sistemelor, în timp real.
Iar el înregistrase un salt brusc de tensiune pe solenoidul cutiei automate. Un salt care nu putea apărea decât într-un singur fel.
A întors laptopul spre el. Pe ecran strălucea un grafic.
— Dacă la montarea modulului bagi curent direct de la baterie, ocolind controllerul, cutia se arde. Așa ceva nu se întâmplă din greșeală. Se face doar cu bună știință.
Fața lui Robert a început să-și schimbe culoarea. Zâmbetul i-a alunecat de pe buze ca o mască desprinsă.
— Serios? — a mai apăsat o tastă. — Uite și fișierul jurnal al modulului de control. A înregistrat și el totul.
Vrei să-l trimitem la o expertiză independentă? Împreună cu amprentele tale de pe baterie? Cred că poliția o să lămurească repede ce înseamnă distrugere intenționată de bunuri.
L-a privit direct în ochi. Nu mai era ură în ei. Doar frică animalică. Înțelesese că pierduse. Definitiv.
— Cererea de demisie, pe birou. Și peste zece minute să nu-ți mai văd urma pe-aici.
N-a mai zis nimic. S-a întors și s-a dus spre dulăpiorul lui, după lucruri. Ceilalți tăceau, năuciți.
Omul de afaceri tot mai amenința cu procesul, plimbându-se agitat lângă Touareg. Ilinca s-a dus direct la el, cu graficul încă deschis pe laptop.
— Domnule Petrescu, uitați dovada clară că defecțiunea a fost provocată intenționat de un angajat, nu de utilajele service-ului. Persoana responsabilă tocmai a fost concediată. Cutia de viteze se schimbă integral, din banii mei, nu ai firmei, și vă dau mașina de rezervă până se rezolvă. Nu aveți niciun motiv să mergeți mai departe cu asta.
Omul a mai bombănit ceva despre "cum au ajuns niște amatori să pună mâna pe mașini de valoare", dar graficul de pe ecran și promisiunea reparației gratuite l-au potolit. A plecat cu mașina de rezervă, mormăind că "sper să fie ultima dată", dar fără să mai pomenească vreodată de avocați.
Când ușa service-ului s-a închis în urma lui Robert, Ilinca a rămas o clipă cu palma pe capacul laptopului, apăsând-o ușor, ca și cum ar fi vrut să oprească ceva ce încă vibra înăuntru. Nu era bucurie. Era doar liniștea de după o furtună care trecuse pe lângă casă, nu prin ea.
— Nu-i "mișto", Tudore. Am apărat doar ce e acum al meu — a privit atelierul curat, reamenajat.
— Știi care-i partea grea? Nu să-l pedepsești pe vinovat. Ci să construiești, după el, ceva care să funcționeze. Vrei să înveți diagnoză auto? Ca lumea?
A trecut jumătate de an. Service-ul ei, botezat acum "AutoDiagPro", mergea strună. Tudor se dovedise un elev extraordinar și făcea singur diagnoze complexe. Ceilalți mecanici, scăpați de influența toxică a lui Robert, lucrau relaxați și bine sincronizați. Deveniseră cel mai bun service de electronică auto din Cluj.
Aproape îl uitase pe fostul soț. Golul de după concedierea lui se umpluse de mult cu planuri noi, cu reușite, cu mândria de a construi ceva al ei.
Apoi i-a picat pe ochi o postare pe un grup local de Facebook. O poveste anonimă despre "un mecanic nenorocit, dat afară de o nevastă venală, care i-a furat afacerea".
Textul era plin de patos și de detalii inventate: cum a ridicat el service-ul de la zero, cum l-a înșelat ea, cum acum, bolnav și abandonat, se descurcă cu munci ocazionale.
Sub postare erau sute de comentarii pline de compasiune. Lumea o blestema pe "afaceristă lacomă" și-l plângea pe "bietul bărbat". Recunoscuse stilul lui Robert — victimizarea, jocul pe mila oamenilor.
Cu ani în urmă, chestia asta ar fi distrus-o. Ar fi început să scrie dezmințiri, să demonstreze ceva. Acum și-a frecat obosită rădăcina nasului. Era atât de meschin. Atât de jalnic.
N-a răspuns nimic pe grup. A sunat unul dintre clienții ei fideli — proprietarul celui mai mare portal de știri local din Cluj — și l-a rugat un singur lucru.
Peste două zile, pe portal a apărut un articol amplu, cu titlul: "De la casnică la patroană: povestea femeii care a construit cel mai bun service auto din Cluj". Era povestea ei.
Fără înflorituri. Cum a creat de la zero un soft de diagnoză, cum soțul îi râdea de "hobby-urile prostești", cum a vândut licența și a băgat banii într-un service pe moarte.
În articol erau declarații de la clienți mulțumiți și de la angajați. Nici măcar un cuvânt despre Robert. Nu merita nici măcar să fie pomenit.
L-a găsit peste câteva zile într-o bodegă ieftină de la marginea orașului, lângă gara mică. Slăbit, nebărbierit, într-o geacă veche. Se uita în halba de bere ca și cum și-ar fi văzut acolo viitorul.
S-a așezat la masa lui. A ridicat spre ea niște ochi tulburi.
— N-am venit să mă bucur — a pus pe masă printul articolului. — Am venit să-ți arăt că n-ai pierdut atunci când te-am concediat.
S-a uitat la titlu, cu buzele strâmbate.
— Nu ți-am luat nimic, Robert.
Amândoi au tăcut o clipă. El și-a rotit halba pe masă, fără s-o ducă la gură.
— Ilinca, stai… — în vocea lui era ceva nou. Disperare. — Ce fac acum?
S-a ridicat, a împăturit printul la loc și l-a pus înapoi în geantă.
— Începe să muncești. Cu bine, Robert.
A ieșit din bodegă, lăsând în urmă mirosul de bere stătută și fumul rece al țigărilor. Afară, pe strada Fabricii, un tramvai scârțâia spre depou, iar cineva vindea covrigi calzi la un chioșc luminat. A cumpărat unul, l-a mâncat pe drum spre mașină, și a sunat-o pe Tudor să-l întrebe dacă a terminat diagnoza la Touareg-ul din curte.
