În seara aia ploua mărunt, iar Ilinca urcase pe scări cu două sacoșe de la piață. Mirosul de varză călită venea din apartamentul de la doi, iar pe palier lampa pâlpâia așa, ca un bec pe moarte. Nu avea de gând să se oprească — voia doar să-și pună ceva cald pe foc și să-și tragă papucii. Dar la ultimul etaj, lângă ușa de la ghenă, ceva s-a mișcat.
Un ghemotoc cenușiu. Apoi o pereche de ochi verzi, uriași, fixați drept în ea.
— De unde ai apărut, măi?
Pisicuța nu a fugit. Stătea ghemuită lângă un calorifer rece, cu blana lipită de costițe. Lângă ea, cineva lăsase o cutie de carton mototolită, un pumn de biscuiți de câini rupți și o bucată de hârtie împăturită. Ilinca a ridicat biletul cu două degete, ca și cum ar fi putut s-o muște.
Scrisul era de copil. Litere inegale, apăsate, cu cerneala curgând într-un colț.
„Bună. Mă cheamă Mișa. Am un an. Stăpâna mea e bătrână și a plecat la azil. Pe mine nu mă poate lua. Sunt cuminte și blândă. Te rog frumos, lasă-mă la tine.”
Ilinca a citit biletul de trei ori. Pe a treia oară, mâna cu hârtia îi tremura ușor. Nu de frig.
În cutie, pisicuța se făcuse cât un pumn. Nu mieuna. Nu cerea. Doar o privea cu o teamă atât de adâncă, încât părea că se scuză că respiră.
Ilinca s-a așezat pe vine. I-a întins dosul palmei, așteptând.
Pisicuța a dat să se tragă înapoi, dar spatele dăduse deja de zid. Atât. Nu mai avea pe unde fugi.
— Gata, gata. Nu te mănânc.
Când degetele i-au atins blana, animalul a încremenit. Nu a mușcat. Nu a zgâriat. S-a făcut stană de piatră, cu ochii închiși, de parcă așa credea că va scăpa. Ilinca a luat-o în brațe și a simțit coastele prin blană. Era ușoară ca o jucărie de cârpă.
Pe palier s-a auzit o ușă. Vecina de la apartamentul patru a scos capul.
— Ai găsit-o, da? De ieri stă acolo. Am vrut s-o iau, da’ am doi câini și nu se împacă. Bietul de ea.
— Ieri?
— De ieri dimineață. Cred c-au lăsat-o noaptea. Am auzit pași pe scară pe la două, da’ n-am ieșit.
Ilinca a dus pisica înăuntru fără să mai zică nimic. A pus-o pe un prosop vechi în baie, lângă un castron cu apă. Animalul s-a târât sub chiuvetă, în colțul cel mai întunecat, și a rămas acolo.
— Bine. Stai. O să-ți treacă.
Dar n-a trecut.
Ziua următoare, mâncarea era neatinsă. Peste încă una, la fel. Ilinca venea de la serviciu și se așeza pe gresia din baie, cu spatele la perete, vorbind în șoaptă despre nimicuri: despre trafic, despre doamna de la ghișeu, despre vremea din Brașov. Pisicuța stătea în colț, cu pupilele cât niște bobițe negre, și asculta.
În a patra noapte, Ilinca s-a trezit cu un zgomot mic: cineva mânca. Din pat, prin ușa întredeschisă, a văzut-o pe Mișa aplecată peste castron, molfăind în grabă, ridicând capul la fiecare două secunde.
Dimineața, castronul era gol. Ilinca a zâmbit ca o proastă, singură în bucătărie, și a pus de cafea.
Treptat, pisica a început să iasă. Mai întâi doar până la pragul băii. Apoi până la hol. Apoi până la colțul covorului din sufragerie, unde îngheța în mijlocul unui pas, de parcă podeaua s-ar fi putut deschide sub ea.
Într-o seară, Ilinca a scos o sfoară din sertar și a legat la capăt un șoricel de jucărie. L-a tras ușor pe podea. Mișa nu s-a mișcat. Doar capul ei urmărea traseul, stânga-dreapta, stânga-dreapta. După zece minute, a ridicat o labă. După încă cinci, a lovit șoricelul, o dată, scurt, ca și cum s-ar fi testat pe sine.
Apoi a fugit înapoi sub chiuvetă.
— Bravo, micuțo. Bravo, i-a spus Ilinca, fără să se apropie.
După o săptămână, Ilinca era convinsă: cineva bătuse pisica. Nu putea fi altfel. La orice zgomot brusc — o oală pusă pe aragaz, un taxi claxonând — Mișa se turtise la pământ și rămânea așa minute în șir, cu burta lipită de gresie. Nu cerea mâncare. Nu mieuna. Nu cerșea atenție. Exista, încerca să nu deranjeze, și atât.
În schimb, noaptea, când Ilinca adormea, simțea câteodată o greutate minusculă pe marginea patului. Pisica sărea ușor, se cuibărea la picioare, nemișcată, și dispărea înainte de zori.
Într-o dimineață, Ilinca a găsit-o întinsă în lavoarul din baie. Nu mai era ghemul încordat de la început. Dormea cu labele date peste cap, cu burta la vedere.
— Ai prins curaj, i-a zis Ilinca.
Pisica a deschis un ochi și l-a închis la loc.
Cam pe atunci a venit și întrebarea: ce faci cu ea?
Ilinca avea deja doi pisici acasă, la părinți, unde locuise până anul trecut și unde încă își ținea o parte din lucruri: un motan negru, bătrân, pe nume Murgu, care își ignora stăpâna cu demnitate regală, și o pisică tărcată, Țucu, care se ascundea sub pat la orice musafir. În garsoniera Ilinci nu era loc pentru o a treia, iar mama ei spusese limpede, la telefon: „Două ne ajung, Ilinca. Nu mai aduce.” A treia gură de hrănit nu era o catastrofă, dar nici vestea cea mai bună.
Și totuși. Când se uita la Mișa, la felul în care învăța să doarmă pe spate, la bucățile de sfoară pe care le plimba prin casă ca pe niște trofee, simțea că s-a agățat de pisica asta într-un fel pe care nu-l putea explica.
Nu voia s-o dea. Dar nici n-o putea ține.
În cele din urmă, Ilinca a pus un anunț pe un grup de adopții din Brașov. A scris sincer: că pisica e cenușie, probabil traumatizată, are nevoie de liniște, de răbdare, de cineva care s-o lase să vină singură. Nu și-a pus numărul de telefon, ci un formular. „Scrieți-mi cum ați proceda.”
Au venit patru răspunsuri. Trei erau de tipul „o vrem, când o aducem”. Pe astea Ilinca le-a șters.
Al patrulea era de la un bărbat care se numea Matei. Scria că a avut pisici toată viața, că a lucrat de la șapte dimineața până la patru, dar că de anul trecut lucrează de acasă, așa că are mult timp. Și, în plus: „Nu mă grăbesc. Dacă o să vină la mine, bine. Dacă nu, îmi fac un scaun lângă canapea și stau acolo până se obișnuiește.”
Ilinca a citit mesajul ăla de cinci ori. Apoi i-a scris.
S-au întâlnit sâmbătă, într-o cafenea din Centrul Vechi. Matei avea un rucsac peticit și un tricou cu un vulcan stins. A vorbit despre pisica lui de dinainte, o femelă portocalie pe care o chemase Diva și care murise la șaptesprezece ani. „Am plâns două zile”, a zis el simplu. „Apoi am donat tot ce aveam pentru pisici la adăpostul de la Zărnești.”
— Nu vrei neapărat un pisoi jucăuș? a întrebat Ilinca.
— Vreau un animal care să nu se teamă de mine. E tot ce contează. Dacă îi ia o lună, îi ia o lună.
Ilinca s-a uitat la mâinile lui Matei: unghii scurte, degete lungi, nicio mișcare bruscă. Vorbea cu voce joasă, fără gesturi teatrale. Nu era genul care să trântească uși.
A decis să încerce.
A doua sâmbătă, Ilinca a dus-o pe Mișa acasă la Matei, într-o garsonieră din Șchei, cu vedere la Tâmpa și cu un calorifer mereu cald. A lăsat-o în transportor și a plecat repede, fără să se uite înapoi. Dacă s-ar fi uitat, s-ar fi întors.
Primele trei zile, Ilinca nu a sunat. Și-a interzis. În a patra zi, Matei i-a trimis o poză: Mișa, sub pat, cu ochii mari.
„A mâncat noaptea. A băut apă. Azi a ieșit până la jumătatea camerei.”
În a cincea zi, un mesaj: „A dormit pe preșul de la baie. E un pas mic, dar e un pas.”
Ilinca a răspuns cu un singur cuvânt: „Mulțumesc.”
Apoi a pus telefonul pe masă și a rămas așa, cu ochii pe fereastră, unde ploaia spăla acoperișurile din Șchei.
La o săptămână după mutare, Matei a trimis un filmuleț de zece secunde. Mișa stătea pe birou, lângă tastatură, cu capul înclinat, urmărind cursorul de pe ecran. Întindea o labă, ezitantă, spre mouse.
„Nu mai fuge când mă apropii”, a scris Matei. „S-a urcat singură pe birou și a stat acolo o oră întreagă.”
Ilinca a văzut clipul de douăzeci de ori. La sfârșitul zilei, a plâns un plâns mic, fără vlagă, cu telefonul în mână, cu un zâmbet prostesc pe față.
Pisica se descălcea. Ca un ghem de ață în care nodurile cedează unul câte unul.
Cam la o lună după asta, Ilinca a trecut prin Șchei. Nu voia să urce. Nu voia să deranjeze. Dar Matei o văzuse pe geam și i-a făcut semn.
Înăuntru, Mișa stătea întinsă pe spătarul canapelei, cu laba atârnând, ca un ghepard sătul. Când a văzut-o pe Ilinca, a sărit jos, s-a apropiat, i-a mirosit pantofii. Apoi a rămas acolo, cu capul ridicat spre ea.
Ilinca a întins mâna. Mișa a închis ochii înainte ca degetele s-o atingă. Nu de frică. Era ca și cum ar fi știut deja ce urmează: mâna aia nu lovește. Mâna aia mângâie.
— Doamne, cât de mult te-ai schimbat, a zis Ilinca.
— Aseară a dormit pe mine, a spus Matei. Pe piept. Eu n-am respirat două ore ca s-o las în pace.
Au râs amândoi, fără motiv anume — de bucurie, de oboseală, de ușurare, poate de toate deodată.
A plecat spre casă pe jos, prin ploaia măruntă. Pe Tâmpa se coborâse ceața, iar becurile de pe stradă se aprinseseră rând pe rând. În geanta ei, mototolit, stătea totuși biletul ăla scris de mână de copil.
Ilinca a scos telefonul și a făcut o poză biletului, direct pe masa din bucătărie, când a ajuns acasă. Apoi l-a împăturit la loc, exact pe liniile vechi, și l-a pus în sertarul cu chitanțe și garanții, sub cutia de ață și acul de cusut nasturi.
A încuiat ușa de la intrare, a atârnat cheile în cui și a auzit din dormitor un plescăit — Țucu bea apă din vasul de pe noptieră, obicei prost pe care nu reușise niciodată să i-l dezvețe. Murgu dormea deja făcut covrig pe fotoliu, cu o labă peste bot.
Ilinca a stins lumina din hol și s-a dus să vadă ce mai fac.
