Sofia Trifan avea 62 de ani și patru ierni de singurătate în spate. Locuia în Brașov, pe strada Lungă, într-un bloc comunist cu liftul mereu stricat, la etajul patru. Dimineața, tramvaiul 5 zgâlțâia geamurile, iar seara, de la colț, venea miros de covrigi calzi de la brutăria „La doi Greci”. Pe pervazul din bucătărie, o mușcată roșie de la mama ei se încăpățâna să înflorească și în noiembrie.
Soțul murise cu patru ani în urmă. Fiica ei, Andreea, era asistentă medicală în Cluj-Napoca și suna în fiecare duminică, după ce ieșea din tură. Îi trimitea poze cu nepoții, iar Sofia le arăta cu mândrie vecinei de la doi, doamna Stancu, care avea un papagal ce fluiera imnul.
Într-o seară ploioasă de octombrie, Sofia găsise lângă Mega Image-ul de pe Calea București un câine ud, slab, cu coada ruptă și o coastă ieșită. Îl băgase în geanta de pânză și-l adusese acasă. Îl numise Grivei. O lună mai târziu, Marius, băiatul de zece ani al vecinului de la parter, i-a adus într-o cutie de carton un motan gri, cu o ureche ruptă. „Tanti, luați-l, că taică-meu vrea să-l arunce la gunoi.” Sofia l-a luat fără să stea pe gânduri și l-a numit Mitică.
Așa au ajuns trei. Sofia le vorbea ca unor oameni, le dădea din mâncare, le permitea să doarmă în pat. Ei o urmăreau prin casă ca doi bodyguarzi. Când suna telefonul, Grivei își ridica botul. Când Sofia plângea, Mitică i se așeza pe genunchi și nu mai pleca ore întregi.
Victor a apărut într-o vineri de noiembrie. Sofia lucra la magazinul mixt de la parterul blocului, vândea pâine, țigări, conserve și ziare. Victor intra în fiecare seară, cumpăra o pâine neagră și un pachet de țigări, zâmbea larg și o chema pe nume. Într-o zi i-a adus o cafea. Apoi flori. Apoi a invitat-o la o plimbare prin Parcul Tractorul, deși era frig. Sofia s-a întors acasă cu obrajii roșii și cu un zâmbet pe care animalele nu-l mai văzuseră de ani.
— Băieți, am cunoscut pe cineva, le-a spus ea, scoțând din dulap fața de masă cusută de mama ei. Mâine seară vine în vizită. Vă rog frumos, purtați-vă civilizat.
În seara următoare, cu o oră înainte de sosirea lui, i-a închis pe amândoi în dormitor. „Nu vreau să-l speriați. Stați puțin aici și fiți cuminți.”
Grivei stătea cu botul lipit de ușă, urechile ciulite. Mitică stătea întins pe pernă, cu un ochi întredeschis.
— Auzi, Grivei, — zise motanul, — ce miros vine de dincolo?
— A țuică și a frică, răspunse câinele, fără să ridice capul.
— Nu țuica. Frica. Și a stradă. Ăsta nu doarme acasă. De ce să-i fie frică unuia care bea ceaiul stăpânei?
— Poate e emoționat, zise Grivei.
— E un hoț. Un hoț emoționat e tot hoț.
— Tu ești veșnic rău.
— Eu sunt realist. Tu ești câine, ai încredere în oameni. Eu sunt motan, știu cum miroase un om care vrea să ia ce nu e al lui.
Din sufragerie veneau râsete. Sofia râdea cum nu mai râsese de mult. Grivei își puse botul sub ușă și scânci.
Când Victor a plecat, Sofia le-a dat drumul. Animalele au sărit pe ea, au mirosit-o din cap până-n picioare, s-au frecat de picioarele ei.
— Ce sunteți așa agitați? A fost atât de drăguț! Politicos, atent. A promis că vine din nou peste câteva zile.
Mitică făcu un semn din ochi spre Grivei. Niciunul nu a scos un sunet.
La următoarea vizită, Sofia nu i-a mai închis. Victor a adus o cutie de ciocolată cu rom și un zâmbet mare. Sofia pregătise salată de boeuf, pui la cuptor și un cozonac cumpărat de la cofetăria din centru. Îi aranjase masa cu farfurii din serviciul de porțelan al mamei ei. Grivei stătea sub masă, mârâia ușor, iar Mitică, motanul bătrân cu urechea ruptă, făcu un lucru pe care Sofia nu-l văzuse niciodată. Începu să-l ocolească pe Victor, pas cu pas, botul aproape de podea. Îi mirosi pantofii. Apoi pantalonii. Apoi mâneca hainei. Blana i se zbârli pe ceafă.
Victor se uită în jos și dădu peste ochii ficși ai motanului.
— De ce mă miroase pisica asta? Nu-i plac musafirii, sau ce?
— Ba nu, ce vorbiți, — se grăbi Sofia. — E blând, e doar curios. Poate miroșiți a altă pisică de pe stradă. Se va obișnui, veți vedea.
Victor luă o bucățică de pui și i-o întinse. Mitică își arcui spinarea, șuieră și sări înapoi de parcă văzuse un șarpe.
— Of, ce faci, — se supără Sofia. Îl luă pe motan în brațe, fluieră câinele, îi duse pe amândoi în dormitor și încuie ușa. Așa au stat până dimineața următoare.
Dar de data asta, Mitică nu se lăsase prins fără plan. Înainte să fie închis, strecurase sub ușă o așchie de lemn găsită după calorifer. Mică, subțire, cât să nu se închidă zăvorul până la capăt.
În noaptea aceea, după ce vocile din sufragerie s-au stins și lumina s-a stins, Mitică împinse ușa cu labele. Aceasta cedă fără zgomot. Camera era întunecată, perdelele trase. Sofia dormea pe pat, adânc, ca și cum ar fi fost oprită de la un întrerupător. Victor stătea în fața dulapului deschis, cu o lanternă mică în gură, și băga în geanta sport: caseta cu bijuterii, plicul cu 15.000 de lei strânși pentru Andreea, verigheta de pe noptieră. Lumina lanternei bătea în perete, făcea umbre lungi.
Pentru Victor, camera era beznă. Pentru Mitică, era limpede ca ziua.
Motanul nu a stat pe gânduri. Și-a luat avânt de pe comodă și s-a prins cu ghearele de gamba bărbatului. Victor a scos un răget, a scăpat lanterna, l-a lovit pe Mitică în cap cu ea. Motanul a căzut pe podea, fără suflare. Atunci Grivei, câinele ăla slăbănog și bătrân, cu coada ruptă, și-a deschis fălcile și i-a prins încheietura mâinii. A strâns. Victor a urlat de durere, a fugit prin casă, răsturnând scaune, spărgând o vază. Grivei îl urmărea, îl mușca de pulpe, de umeri, de ce apuca. Zgomotul i-a trezit pe vecini. Cineva a sunat la 112. Victor nu a așteptat poliția. A deschis fereastra de la bucătărie și s-a aruncat. De la etajul patru, direct pe asfalt.
Ambulanța l-a ridicat. Poliția a spart ușa și a găsit-o pe Sofia adormită pe canapea, cu puls slab, drogată cu somnifere. Lângă ea, Grivei urla la Mitică, care zăcea cu capul spart și o ureche îndoită. Un medic de la a doua echipă l-a cusut pe motan chiar acolo, pe parchet, cu un ac și o ață. I-a făcut o injecție. 12 ore cât Mitică a stat fără cunoștință, Grivei nu s-a mișcat de lângă el. Îi lingea botul, urechile, labele. Când Mitică a deschis ochii, prima chestie pe care a zis-o cu voce răgușită a fost:
— Fă, ce mai put și limba ta, Grivei.
Câinele a dat din coadă și i-a pus capul peste. Așa știu câinii să zâmbească.
Sofia a fost externată în dimineața următoare. S-a întors acasă, s-a așezat pe canapea, l-a luat pe Mitică în brațe — capul bandajat, o ureche încă turtită. Grivei s-a apropiat și i-a pus capul pe genunchii ei.
— Băieții mei, — a spus ea, — mi-ați salvat viața. Nu vă voi mai închide niciodată. Voi sunteți mai deștepți decât mine.
— Păi normal, — zise Mitică. Sofia nu l-a înțeles. Grivei da. L-a lovit ușor cu botul. Mitică i-a dat o labă peste ureche, și a pornit goana prin casă, răsturnând tot ce mai rămăsese în picioare.
După ce rănile motanului s-au vindecat, Sofia nu s-a oprit la vorbe. Într-o luni, și-a pus paltonul negru, și-a luat dosarul cu acte și a mers la Judecătoria Brașov. Victor, cu picioarele în ghips, era adus în boxa acuzaților. Avocatul lui a cerut împăcare. Judecătoarea a întrebat-o dacă acceptă.
Sofia a deschis dosarul, a scos un plic, l-a pus pe masă.
— Nu, onorată instanță. Nu mă împac. Cer să plătească pentru ei. Pentru Grivei și pentru Mitică.
Apoi a scos din plic o chitanță. O donație de 20.000 de lei către un adăpost de animale din Brașov.
— Daunele morale pe care le cere avocatul meu le donez integral. Pentru câinii și pisicile fără stăpân. Ca ei.
Victor s-a făcut alb. Judecătoarea a citit chitanța, a atașat-o la dosar. A pronunțat pedeapsa: cinci ani de închisoare și 20.000 de lei daune morale.
Sofia a strâns dosarul, a ieșit din sală. În stradă, tramvaiul 5 trecea zgomotos pe șine, iar de la colț venea miros de covrigi calzi.
Acasă, Grivei a sărit pe ea, dând din coadă, iar Mitică stătea pe frigider, cu ochii la jumătate. Sofia și-a scos paltonul, l-a atârnat în cui. A turnat apă în castroane, a pus mâncare. S-a așezat pe canapea. Mitică a sărit pe genunchii ei, Grivei s-a întins la picioare. Sofia a mângâiat motanul pe capul cu cicatrice. Nu a spus nimic. Nu era nevoie.
