— Andreea, scumpo, dar ciorba? Că n-o văd. Bem șampanie pe stomacul gol? Cre’ că ne-ai adunat aici să facem criză de fiere, nu să sărbătorim.
Vocea soacrei mele, Doina, se înfipse în atmosfera serii ca un cuțit în cozonac. Lucrase treizeci și trei de ani la un depozit frigorific, apoi la cantina unei fabrici de mobilă, și de atunci avea obiceiul să privească orice masă întinsă de mine cu suspiciunea controlorului de gestiune: lipsește ceva, sigur s-a furat, iar vinovata știe ea bine.
— E la cuptor, Doina, nu vă speriați. Dacă vă e foame acum, am niște icre negre și niște tartine cu somon. Merge? Sau vreți să vă fac repede o salată de boeuf? Am maioneza făcută de azi-dimineață.
Soacra mea strânse din buze și-și mută reproșul pe paharele de cristal, care nu erau șlefuite cum trebuie.
Eu și Dan sărbătoream treizeci de ani de căsnicie. Nunta de perlă. Un an întreg strânseserăm bănuț cu bănuț din salariile noastre deloc grase. Eu cos la o firmă mică din Brașov, pe strada Zizinului, haine de lucru și echipamente de protecție, Dan conduce un autobuz RATBV, linia 32, de șaptesprezece ani. Nu ne plângem, dar nici n-ajungem la bursă. Seara asta era pentru noi mai mult decât o petrecere. Era încercarea noastră de a ne cumpăra o fărâmă de respect, de a răsufla după trei decenii și de a ne spune: „Am reușit. Ne putem permite o seară frumoasă”. Piesa de rezistență, mândria și spaima noastră financiară, stătea pe o tavă uriașă: o doradă regală la cuptor, făcută la comanda specială la pescăria din Piața Star. Cât o mașină de spălat jumate, pe cuvânt. Dan se uita la ea de cu seară cum se uită alții la bijuterii.
Pe lângă soacră, la masă mai sta și Laura, cumnata mea. Patruzeci și unu de ani, n-a lucrat decât o vară, pe vremea lui Ceaușescu, la o grădiniță, și de atunci se întreține din pensia alimentară de la doi foști soți și din „vibrația ei feminină”. Ultima ei ocupație e un curs de „sacralitate energetică” la care plătește rate pe aplicație.
— O femeie autentică nu trebuie să muncească, ofta Laura, învârtind un pahar de prosecco cu unghiile alea de șase centimetri, vopsite cu sclipici. — Eu, într-un retreat de weekend, am înțeles că energia mea e prețioasă. Pur și simplu se irosește dacă stau cu oameni cu vibrație joasă.
— De-aia ți s-a blocat cardul la Profi ieri, Laura. Din cauza vibrației. Probabil POS-ul ți-a simțit câmpul energetic și s-a speriat.
Laura se învineți, scăpă furculița pe fața de masă și încremeni. Fluxul ei înalt se lovise din nou de realitatea unei plăți refuzate.
Aerul se încorda deja când ușa se deschise cu un zgomot de parcă intrase toamna-n hol. Tanti Tinca. Mătușa lui Dan după tată. La șaptezeci și unu de ani purta bluze cu paiete, râdea de vibrau până și tacâmurile din sertar și nu respecta nici o regulă socială inventată de alții.
— Am întârziat! strigă ea, împingându-i lui Dan în brațe o sacoșă cu borcane. — Ce aglomerație, mamă, am crezut că-n cartierul ăsta e mai răcoare… Ei, ce-aveți aici? Ooo, doradă! Ce sunteți, milionari?
Se așeză la masă și începu să facă ordine, adică să mănânce și să comenteze fiecare îmbucătură. Dar abia după o oră, când noi trecuserăm la desert, tanti Tinca scoase din geanta ei supradimensionată o baterie de caserole.
— Andreea dragă, oricum nu mâncați tot. Lui Dan i se trage de la grăsime, știu eu, că l-am crescut cât a fost mic, tună ea, în timp ce transborda jumătate din prețioasa noastră doradă într-o caserolă albastră. — Salata de vinete e prea multă, săraca, tre’ să mănânce omu’ cât e proaspătă. Și mezelurile, lua-le-aș, că se usucă…
Stăteam pe scaun simțind cum mi se urcă tot sângele în obraji. Peștele nostru. Simbolul nostru de „am reușit”. Doina îi aruncă Laurei o privire triumfătoare.
— Ce ospitalitate, Andreea, ciripi soacra, sugrumându-și zâmbetul. — Adică inviți oamenii și ei singuri își fac pachet. Bravo. Și dacă tot aveți bani de aruncat cu pește, ați fi putut s-o ajutați și pe Laura. Are niște rate întârziate la un IFN, o sună executanții din două în două zile. Sunteți familie, nu?
Am privit-o pe Doina. Un an de cusut până la două noaptea. Turele suplimentare ale lui Dan în weekenduri, în stația de la capăt de linie, mâncând sendvișuri reci. Și toate astea ca să stau acum scuipată la masa mea.
— Doina, am pus mâinile pe masă, cu un calm care pe mine m-a speriat. — Eu n-am semnat nici un contract pentru Laura. N-am girat nimic. Datoriile ei sunt dreptul ei garantat la analfabetism financiar și la procedura de insolvență. Ușa e exact unde ați intrat. Amândouă.
Soacrei i se blocă respirația cu ceaiul în gât. Închise gura cu un sunet sec, ca un crap bătrân care și-a dat seama, prea târziu, că viermele era de plastic. Laura își strânse poșeta fără să mai spună o vorbă. Amândouă ieșiră în cinci minute, trântind ușa de a vibrat tencuiala din hol.
Tanti Tinca, complet netulburată de scandal, închise ultima caserolă cu resturile de doradă, îl pupă pe Dan pe frunte și plecă tropăind, cu sacoșa plină de plastic.
Rămaserăm singuri în sufrageria devastată.
— Andreea… iartă-mă, zise încet Dan, adunând farfuriile goale. — Voiam să te simți regină în seara asta. Și uite ce-a ieșit… Un balamuc. Și peștele… mi-e ciudă rău.
— Lasă, am zis eu, deși înăuntru îmi ardea gâtul de amărăciune. Rușinea că Tinca ne furase efectiv sărbătoarea se amesteca cu oboseala și cu un început de migrenă.
Dimineața m-a prins cu capul greu și gura uscată. M-am târât în bucătărie, am deschis frigiderul să iau sticla cu apă minerală, din aia de la Borsec, și am încremenit.
Pe raftul din mijloc, acolo unde aseară stătuse tava cu dorada, era o caserolă de plastic necunoscută. Aceeași cu capac albastru, din dotarea de luptă a lui tanti Tinca. Am scos-o. Era ușoară. Nu mirosea a pește. Am deschis capacul – goală. Pe fundul ei, un plic galben A4, umflat, legat cu o bandă elastică de farmacie, și o foaie de caiet de matematică împăturită în două.
Mâinile îmi tremurau când am desfăcut scrisoarea. Scrisul mare, apăsat, al lui tanti Tinca.
„Andreea dragă! Iartă-mă pentru teatrul de aseară. Am luat peștele ăla intenționat, cu tupeu, ca să nu-l mănânce cele două lipitori, Doina cu Laura. Ele nu știu decât să sugă, iar voi stați blânzi ca niște prepelițe. Am vândut săptămâna trecută terenul de la Cristian, ăla de la mama. Aici sunt șaptezeci și cinci de mii de lei. Luați-vă o vacanță la mare, cum v-ați promis acum treizeci de ani, când ați făcut nunta la mine-n curte, la țară. Și dorada voastră era cam sărată. Vă iubesc, proștilor. Tinca.”
M-am lăsat pe scaunul de bucătărie, cu plicul apăsat la piept. Banii miroseau a hârtie veche și a caramel, probabil de la bomboanele pe care le ținea ea în geantă. Un nod uriaș îmi bloca respirația, dar altfel decât aseară. Fără furie.
Dan intră clătinându-se, frecându-și ochii. I-am întins foaia fără să scot un sunet. A citit, iar fața i s-a transformat treptat: de la confuzie la un zâmbet incredibil, care i-a șters ridurile de pe frunte.
Toată dimineața aceea am stat amândoi la masă, cu un ibric de cafea între noi și cu foaia de caiet încă desfăcută, ca un talisman. Plânsesem amândoi, dar fără zgomot, așa cum plâng oamenii mari la a doua tinerețe.
— Dan, ia telefonul.
— Sunăm la maică-ta și la soră-ta, am zis eu, ștergându-mi obrajii cu mâneca halatului. — Le blocăm numerele. E un început.
După o secundă de tăcere, Dan dădu din cap, cu o ușurare pe care n-o mai văzusem la el de ani de zile.
Pe la zece dimineața, cu soarele intrând pieziș peste blocurile din Șchei, am sunat-o pe tanti Tinca. Vorbeam amândoi deodată, neîntregindu-ne cuvintele, până când ea ne-a oprit cu râsul ei care făcea să vibreze până și telefonul. Ne-a spus că la Sulina nu e încă aglomerat în iunie, că un prieten de-al ei are o pensiune cu vedere la plaja sălbatică și că o să ne dea numărul. „Să nu vă zgârciți la cazare, că bani mai faceți, da’ genunchii tot mai răi”, a tunat ea, și a închis fără să-și ia la revedere.
Pe frigider, am prins un bilețel cu magnetul vechi de la Antibiotice Iași: „Miercuri ora 10. Patiserie și mulțumiri. Nu refuzați.”
Orașul vuia încet dincolo de geam, tramvaiul de 32 urca hurducăind spre Gară, iar în bucătăria noastră mirosea a cafea, a bani vechi și, pentru prima oară după mult timp, a un început de vară adevărată.
