Îl porecliseră „Malholicul” de cum se mutase în bloc. Stătea la parter, într-o garsonieră cumpărată pe nimic după ce-și vânduse apartamentul mare din centrul Brașovului. Doamnele de pe băncuțele din fața scării îl studiau atent, ca pe un fenomen meteorologic inexplicabil. Un bărbat în jur de patruzeci și cinci de ani, singur, fără musafiri, fără chefuri, fără cea mai mică urmă de viață socială. Nu bea. Nu fuma. Nu înjura. Nu se uita după femei, deși ar fi avut cu ce — era înalt, cu umeri drepți și o privire care părea mereu că fixează ceva dincolo de ziduri.
Ce-i drept, nici nu vorbea cu nimeni. Ieșea dimineața devreme cu o plasă de pânză plină de pachețele și cutiuțe. Se întorcea seara la fel de tăcut, cu plasa goală și cu o liniște stranie pe față. Doamnele credeau că vinde ceva la negru. Ori că transportă lucruri suspecte. Până într-o sâmbătă când una dintre ele, tanti Leontina, l-a urmărit îndeaproape și a văzut adevărul: Malholicul scotea din plasă bucățele de carne și pelete uscate și le întindea tuturor javrelor și mâțelor de pe străzile din spatele blocurilor. Cu gesturi calme, ca un responsabil de menajerie, le aranja în castronașe ascunse pe lângă ghenă și le schimba apa. Iar animalele îl întâmpinau ca pe un stăpân. Câini scheletici, pisici chiorâte, un motan uriaș cu o ureche lipsă — toți își frecau spinările de picioarele lui.
Tanti Leontina s-a întors la băncuță scandalizată. „Ăsta e dus cu sorcova”, a anunțat ea. „Hrănește toți guzganii pe banii lui. Asta e boală, nu altceva.”
Vestea s-a răspândit rapid. Malholicul a devenit subiectul principal al după-amiezelor de vară. Se comentau sumele pe care probabil le cheltuia pe hrană, se făceau legături cu boli psihice, se invocau lipsa educației și decăderea generală a omenirii. El trecea printre ele cu zâmbetul lui nelipsit, ridica mâna într-un salut abia schițat și își vedea de drum. Părea că nici nu le aude.
Ce nu știau ele era că Andrei — așa îl chema pe Malholic — își pierduse familia cu șase ani în urmă. Soția, cei doi copii și mama lui fuseseră luați dintr-o singură lovitură, într-un accident stupid pe Valea Prahovei, când un TIR a derapat pe polei și a intrat pe contrasens. Andrei scăpase pentru că el conducea. Fusese singurul supraviețuitor. Iar apartamentul din centru, plin de desene pe frigider, de miros de cozonac duminica și de pernuțe de pisică pe pervaz, devenise un mormânt în care nu mai putea respira.
Așa ajunsese la parter, într-o cutie de chibrituri cu fereastră spre băncuță. Și-așa începuse să hrănească animalele străzii. Nu putea explica de ce. Poate pentru că fata lui, Maria, îi ceruse o pisică cu două luni înainte de accident și el promisese că-i va aduce una de la adăpost. N-a mai apucat. Și poate că fiecare motan hrănit era o scrisoare pe care i-o trimitea sus, cu mențiunea că tata nu uitase.
Lucrurile au luat o întorsătură urâtă într-o seară de august. Andrei se întorcea de la un drum lung — lucra ca inginer de sunet la o firmă de evenimente și fusese plecat la un festival la Cluj. Era obosit, dar avea în portbagaj trei saci de mâncare cumpărată de la un depozit special. Când a intrat în parcarea blocului, o gașcă de vecini mai tineri își celebrau salariile cu grătar și bere la jumătatea serii. Unul dintre ei, un tip îndesat pe care toți îl știau ca bătăuș de cartier, s-a ridicat în calea lui când Andrei a deschis portbagajul.
— Ce faci, frate, iar ai venit cu haleala pentru javre? întrebă el, clătinându-se ușor.
Andrei nu răspunse. Își încărcă brațele cu sacii și porni spre intrare.
— Te-am întrebat ceva, Malholicule! strigă celălalt, apucându-l de umăr.
Sacii căzură pe asfalt. Andrei se întoarse lent, cu aceeași expresie calmă care îi scotea din minți pe agresori. Nu ripostă. Doar îl privi.
N-ar fi trebuit să tacă. N-ar fi trebuit să întoarcă spatele. Dar el așa era de când se întorsese de la înmormântare — un om căruia nu-i mai era frică de nimic pentru că pierduse deja tot. Așa că atunci când pumnul l-a lovit în ceafă, a căzut fără să se apere. S-a lovit cu lateralul capului de bordura din fața scării. Și-a pierdut cunoștința.
Vecinul s-a speriat. Gașca s-a împrăștiat rapid, iar cheful s-a mutat în altă curte. Andrei a fost găsit peste două ore de tanti Leontina, care ieșise să-și ia papucii uitați pe preș și s-a împiedicat de el.
La spital i-au spus că are comoție cerebrală, trei coaste fisurate și o fractură la humerusul stâng. Avea să poarte orteză și să doarmă pe spate cel puțin două luni.
Când s-a întors acasă, jalnic și amorțit de calmante, l-a cuprins o spaimă pe care n-o mai simțise de la accident. Nu putea găti. Abia putea închide ușa. Nu putea nici măcar să desfacă o conservă de ton. Dar mai ales — nu putea ieși la animale. Iar asta, în mintea lui, însemna că scrisorile către Maria se întrerupeau.
A doua zi, ușa de la intrare s-a deschis încet. Tanti Leontina stătea în cadrul ei cu o oală de ciorbă acoperită cu un prosop și cu o pungă de pâine proaspătă. Nu zâmbea. Nu întreba. Intră direct în bucătăria minusculă, puse oala pe aragaz și începu să scoată din dulap farfurii.
Andrei o privi din pat, încercând să se ridice.
— Stai jos, îi spuse ea fără să se uite la el. Ești mai caraghios așa decât atunci când umblai după pisici. Să nu-mi spui că nu-ți place ciorba de perișoare, că nu te cred.
El nu spuse nimic. Doar înghiți în sec și simți cum i se aburesc ochii pentru prima dată după ani întregi.
Zilele următoare, tanti Leontina veni zilnic. Curăța, spăla vasele, îi aducea mâncare gătită și îi verifica bandajele cu o severitate de soră medicală. Dar nu vorbea decât strictul necesar. Părea că face totul dintr-o datorie pe care nu și-o putea explica.
Până într-o seară, când Andrei îi spuse încet, aproape șoptit:
— Doamnă Leontina… vreau să vă rog ceva.
Ea ridică o sprânceană, așteptând probabil o cerere legată de analgezice.
— În debara, lângă frigider, sunt trei saci cu mâncare uscată. Pliantele roz sunt pentru pisici, cele verzi pentru câini. Și sunt două bidoane cu apă… Vă rog, puteți să ieșiți o dată pe zi și să le puneți în locurile de lângă ghenă? Știu că sună…
— Ești nebun de-a binelea, îl întrerupse Leontina. Eu? Să mă prostituez în fața colegelor mele de băncuță cu furaje pentru mâțe? Îți dai seama ce vor spune?
El tăcu. Ea își luă poșeta și ieși trântind ușa.
A doua zi dimineață, la ora cinci și jumătate, când cerul era încă lăptos și băncuțele goale, Leontina ieși pe ușa din spate a blocului cu o plasă ascunsă sub o pelerină veche de ploaie. Mergea cu pași mărunți și grăbiți, oprindu-se la fiecare colț să se asigure că n-o vede nimeni. Ajunse la primul castron, trase pliculețul roz și turnă peletele cu mâini tremurânde.
— E doar pentru oamenii nebuni, murmură ea către motanul urechiat care o fixa de jos. Pentru oamenii nebuni și pentru mâțele fără stăpân. Nu știu cum am ajuns eu aici.
Motanul clipi lent și începu să mănânce.
Ritualul acesta s-a repetat în fiecare zi, timp de șapte săptămâni. Tanti Leontina își crease o rutină clandestină. Se trezea înaintea vecinelor, ieșea prin spate, parcurgea traseul celor patru puncte de hrănire și se întorcea exact la timp pentru a apărea pe băncuță proaspătă și pusă la punct, cu un aer de „eu n-am făcut nimic toată ziua”. Iar când celelalte comentau iar despre Malholic, ea schimba subiectul sau pleca să-și cumpere pâine, rosie la față.
Andrei se vindecă. Încet, dar sigur. Își reluă plimbările, întâi cu o cârjă, apoi fără. Când ieși prima dată singur să hrănească animalele, găsi castroanele perfect curate și pline cu apă proaspătă. Leontina se ocupase și în ziua aceea, ca un fel de binecuvântare nocturnă. El nu-i spuse nimic. Doar îi lăsă într-o dimineață, la ușă, o pungă de napolitane de casă de la cofetăria franțuzească din centru. Ea luă punga, se încruntă și o duse în casă. A doua zi pe băncuță părea mai tăcută decât de obicei.
Toamna venea cu vânt tăios când s-a petrecut următorul lucru ciudat. Andrei ieșea de la o întâlnire târzie și traversa piața Sfatului pe la ora zece seara. Bătea un vânt rece de noiembrie și străzile deveniseră pustii. Lângă intrarea în gangul unei case vechi, un bătrân stătea ghemuit pe mai multe straturi de cartoane. Purta o geacă subțire, de primăvară, iar mâinile îi tremurau vizibil.
Andrei se opri. Își scoase geaca lui călduroasă, de fâș, una pe care o avea de ani de zile, și i-o întinse fără să stea pe gânduri.
— Domnule, vă rog s-o luați pe asta. Eu stau aproape, am acasă alta.
Bătrânul îl privi. Ridică încet capul, iar Andrei rămase blocat. Ochii lui erau de un albastru incredibil, intens și senin, ca două bucăți de cer curat prinse într-un chip brăzdat de riduri și suferință. Nu se potriveau deloc cu restul feței. Păreau împrumutați de la alt om, unul mult mai tânăr, unul care știa ceva ce Andrei nu știa.
— Ți-o primesc, spuse bătrânul cu o voce joasă și clară. Dar numai cu o condiție.
— Spuneți, zise Andrei îngenunchind lângă el.
— O iei și tu pe a mea. Am ceva în buzunar pentru tine.
Bătrânul își scoase geaca subțire și i-o puse lui Andrei pe umeri. Era o haină veche, ponosită, cu petice cusute de mână. Andrei o luă mecanic, îl salută și plecă. Când se întoarse să se uite înapoi, bătrânul dispăruse. Gangul era gol.
Ajuns acasă, aruncă geaca pe un scaun și uită complet de ea.
Aproape o lună mai târziu, într-o duminică seara, stătea pe canapea făcând zapping. A ajuns pe un canal unde se transmitea extragerea Loto. Un bărbat cu papion învârtea globul cu numere, iar crainicul anunța combinația cu voce gravă. Andrei nu jucase niciodată la loterie. Nu credea în șanse. Dar ceva în vocea bătrânului îi reveni brusc în minte — „Am ceva în buzunar pentru tine.”
Se ridică de pe canapea, traversă camera și luă geaca ponosită. O pipăi. În buzunarul interior, lipit de căptușeală, simți o hârtie mică, împăturită. O scoase.
Era un bilet de loterie. Cu numerele extrase exact în seara aceea.
A stat pe podea o jumătate de oră, cu biletul în mână, fără să clipească. S-a verificat de zeci de ori. Pe internet, pe textul de pe ecran, pe bilețelul mototolit pe care scrisese numerele cu pixul. Era potrivire perfectă.
A doua zi a mers la bancă, a validat biletul și a încasat suma. Peste un milion de euro. Nu a strigat, nu a plâns, nu a sunat pe nimeni. S-a întors acasă cu aceeași mers liniștit și a pus ibricul pe foc.
După o săptămână, a sunat-o pe tanti Leontina.
— Vreau să vii la mine diseară, te rog. Am ceva pentru tine.
Ea veni bănuitoare, gata să-l certe pentru cine știe ce cheltuială nouă pe mâncare de pisici. El o primi în bucătărie, îi turnă un ceai și îi întinse un plic. Înăuntru erau cheile unui apartament din Centrul Vechi, mobilat, cu trei camere, luminos, cu vedere la munte.
Leontina se uită la chei, apoi la el, apoi iar la chei.
— Ești malholic. Știi asta, da? Ești dus cu capul.
Și izbucni în plâns. Un plâns cu totul diferit de cel pe care-l știa ea — nu de supărare, nu de oboseală, ci unul care spăla ani întregi de așteptare pe o băncuță rece.
Andrei nu s-a mutat niciodată din garsoniera lui. Încă hrănește animalele, cu aceeași plasă de pânză și cu aceleași gesturi calme. Doamnele de pe băncuță îl salută acum cu politețe forțată și îl numesc între ele „excentricul cu noroc”. Și, ori de câte ori merge prin oraș, ocolește intenționat prin ganguri și prin piețe lăturalnice, căutând cu privirea un bătrân cu ochi de un albastru imposibil.
Nu l-a mai întâlnit niciodată.
Uneori, dimineața foarte devreme, când iese să pună furajele și vede un cer de noiembrie senin, își amintește de acei ochi și zâmbește. Își verifică buzunarul interior, cel de la geaca pe care încă o poartă, deși e plină de petice. E gol, bineînțeles.
Dar nu se știe niciodată.
