Toată vara mergi la țară și o ajuți pe mama — a spus Radu, lăsând telecomanda pe masă. — Nu mai poate singură.
Elena a rămas cu mâna pe ușa frigiderului.
—Ai hotărât deja?
—Ce era de hotărât? Suntem familie.
Din sufragerie, doamna Aurelia a oftat atât de tare, încât oftatul ei părea repetat dinainte.
—Eu n-am vrut să vă deranjez. Dar dacă rămân roșiile nelegate și pământul nesăpat, la toamnă n-o să avem nimic.
Casa de la țară se afla într-un sat de lângă Ploiești. Aurelia o numea „moștenirea copiilor”, deși toate legumele ajungeau în cămara ei, iar banii obținuți din vânzarea prunelor nu fuseseră împărțiți niciodată.
—Radu nu poate să sape? a întrebat Elena.
Soțul ei a ridicat sprâncenele.
—Eu vin când pot. Dar am nevoie și de odihnă.
Elena lucra la un laborator de analize din București. Pleca înainte de șapte și se întorcea seara, după ce stătea ore întregi în picioare. În weekend spăla, gătea și făcea cumpărăturile. Nimeni nu vorbea despre odihna ei ca despre o nevoie reală.
—Tu oricum nu ai planuri — a adăugat Radu.
Nu avea planuri pentru că de fiecare dată când propunea o excursie, el spunea că era prea scump, prea departe sau că mama lui ar putea avea nevoie de ceva.
Prima duminică din iunie a început la șase dimineața. Elena a condus până în sat, în timp ce Radu a dormit pe scaunul din dreapta. Aurelia îi aștepta la poartă, cu o basma curată și un caiet plin de sarcini.
—Aici trebuie săpate straturile. Ardeii trebuie pliviți. După prânz spălăm butoaiele și curățăm podul.
—Podul nu are legătură cu grădina.
—Dacă tot ai venit, să facem treabă.
Radu a coborât două sacoșe din portbagaj, apoi s-a dus să verifice televizorul din camera de vară. O oră mai târziu stătea la umbră și vorbea cu un vecin despre pescuit.
Elena a săpat până când tricoul i s-a lipit de spate. Pământul era uscat, iar sapa sărea din bulgări. Când s-a oprit să bea apă, Aurelia a arătat spre capătul grădinii.
—Nu te odihni acum. Vine căldura și nu mai terminăm.
—Noi?
—Adică tu și cu mine. Eu te îndrum.
La prânz, Elena a pregătit masa. Radu a desfăcut o bere și a lăudat aerul curat.
—Așa da weekend! a spus el.
Elena l-a privit lung.
—Pentru cine?
Aurelia a scos din cuptor o tavă cu plăcintă.
—Săptămâna viitoare trebuie să vopsim gardul. Iar în iulie începem cu solarul.
—În iulie nu pot, a spus Radu. Plec cu băieții în Deltă.
Elena a crezut că nu auzise bine.
—Pleci unde?
Radu și-a șters gura cu șervețelul.
—Trei zile la pescuit. Am vorbit de mai mult timp.
—Cu mine n-ai vorbit.
—Nu trebuie să cer voie pentru orice.
—Dar eu trebuie să cer voie ca să-mi folosesc propriul weekend?
Aurelia a intervenit imediat:
—Nu amesteca lucrurile. El muncește și are nevoie să-și limpezească mintea.
—Și eu ce fac aici?
—Ajuți familia.
Elena și-a privit palmele. Avea o bășică spartă lângă degetul mare. În jurul unghiilor, pielea era neagră de pământ. Dintr-odată, toate duminicile pierdute, mesele pregătite și vacanțele amânate s-au adunat într-un singur gând limpede.
—Am ajutat destul pentru azi.
Aurelia a clipit des.
—N-am terminat nici jumătate.
—Atunci continuați cu fiul dumneavoastră.
Radu a râs neîncrezător.
—Elena, nu face circ.
—Circul îl faceți voi. Tu pleci la pescuit, mama ta îmi organizează vara, iar eu trebuie să fiu recunoscătoare.
—Ești soția mea!
—Nu sunt angajata voastră.
S-a ridicat, s-a spălat pe mâini și și-a luat geanta. Aurelia a urmat-o până în curte.
—Dacă pleci acum, să nu mai vii după zacuscă la toamnă.
Elena a deschis portiera.
—O să supraviețuiesc.
Radu a prins-o de braț, nu tare, dar suficient cât să o oprească.
—Unde crezi că te duci?
Elena și-a tras mâna.
—Acasă. Iar mâine îmi cumpăr bilet la mare.
—Cu ce bani?
—Cu banii pe care îi câștig.
A doua zi a rezervat o cameră într-o pensiune din Constanța. Nu fusese niciodată singură într-o vacanță. Gândul o speria, dar mai tare o speria ideea că ar fi putut petrece încă zece veri așteptând ca altcineva să-i permită să se odihnească.
Radu a venit acasă furios.
—Mama a făcut tensiune din cauza ta.
—Mama ta a săpat?
—Nu despre asta e vorba.
—Ba exact despre asta e vorba. Când cineva spune „familie”, de ce înseamnă mereu că eu trebuie să muncesc?
—Anulează rezervarea.
—Nu.
—Ce o să creadă lumea când o femeie măritată pleacă singură?
Elena a zâmbit trist.
—Lumea n-a venit niciodată să-mi spele vasele sau să-mi sape grădina. N-o să-i cer părerea despre vacanță.
La Constanța, în prima seară, Elena a mers până la mal și a rămas cu picioarele în apă. Marea era rece, cerul se întuneca, iar în jurul ei oamenii vorbeau, râdeau și își făceau fotografii. Nimeni nu știa cine era. Nimeni nu aștepta nimic de la ea.
A plâns fără zgomot.
Nu din cauza lui Radu sau a Aureliei. A plâns pentru femeia care fusese atâția ani: atentă să nu supere, gata să renunțe, convinsă că bunătatea înseamnă să te pui întotdeauna pe ultimul loc.
În zilele următoare a citit pe plajă, a mers prin orașul vechi și a mâncat singură la o terasă. La început i s-a părut ciudat să comande doar pentru ea. Apoi a descoperit că liniștea nu era singurătate. Era spațiul în care se auzea din nou.
Radu a sunat în a patra zi.
—Am fost la țară.
—Și?
—Mama m-a pus să curăț solarul.
—Te-ai relaxat?
El a tăcut.
—Nu știam că sunt atât de multe de făcut.
—Pentru că până acum le făcea altcineva.
La întoarcere, Elena nu a găsit un soț transformat peste noapte. Radu era încă orgolios, iar Aurelia refuza să-i vorbească. Dar ceva se schimbase: Elena nu mai era dispusă să se întoarcă la vechiul loc.
A cerut ca treburile casei să fie împărțite. Și-a păstrat weekendurile libere. I-a spus lui Radu că vizitele la mama lui vor fi stabilite împreună, nu anunțate.
—Și dacă nu accept? a întrebat el.
—Atunci vom afla dacă vrei o soție sau o femeie care să vă rezolve viața.
Radu a acceptat greu. La început a făcut lucrurile demonstrativ, trântind uși și oftând. Apoi, după câteva săptămâni, a încetat să mai considere fiecare farfurie spălată un sacrificiu eroic.
În august a renunțat la excursia în Deltă. Nu pentru că Elena i-a cerut, ci pentru că Aurelia nu putea ține singură grădina. După două weekenduri de muncă, el a propus să micșoreze solarul și să lase jumătate din teren cu iarbă.
Elena nu s-a putut abține.
—Credeam că aerul curat te odihnește.
Radu a zâmbit rușinat.
—Am fost un idiot.
—Ai fost obișnuit să nu vezi.
Toamna, Aurelia le-a trimis două borcane de zacuscă. Pe unul lipise un bilețel: „Pentru Elena”. Nu era o scuză, dar era primul gest în care nu se ascundea nicio obligație.
Elena a pus borcanul în cămară și a zâmbit.
În vara următoare, ea și Radu au plecat împreună la Brașov. Înainte să cumpere biletele, el a întrebat-o ce își dorește. O întrebare simplă, pe care ar fi trebuit să i-o pună de la început.
Elena n-a uitat ziua când a lăsat sapa în mijlocul grădinii. Atunci crezuse că abandona niște straturi neterminate.
De fapt, abandonase rolul femeii care trebuia să se frângă pentru ca ceilalți să stea comod.
Iar când a închis poarta în urma ei, nu a plecat doar de la țară.
S-a întors, pentru prima dată după mulți ani, la propria viață.
