Elena nu mai trăia. Doar își ducea zilele.

Elena nu mai trăia. Doar își ducea zilele.

Avea șaptezeci și doi de ani, un apartament cu două camere într-un bloc vechi din Piatra Neamț, o pensie care se subția înainte să ajungă luna la jumătate și o liniște atât de grea, încât uneori i se părea că o aude cum trosnește prin pereți.

De șapte luni, Gheorghe nu mai era.

Nu plecase la altă femeie, nu plecase cu scandal, nu plecase trântind ușa. Plecase simplu, într-o noapte de martie, în somn. Elena se trezise dimineața și îl găsise rece, cu mâna atârnând peste marginea patului, de parcă ar fi vrut să o atingă pentru ultima oară și nu mai apucase.

Fiica lor, Andreea, venise de la București la înmormântare. Plânsese, alergase după acte, cumpărase coroane, vorbise cu preotul, apoi, după trei zile, pusese pe frigider o pungă cu medicamente pentru tensiune și spusese, cu geanta deja pe umăr:

— Mamă, mă suni dacă ai nevoie de ceva, da?

Elena dăduse din cap.

Dar nu sunase niciodată.

Andreea suna ea. O dată la două săptămâni. Aproape la aceeași oră.

— Ce faci, mama?

— Bine.

— Ai luat pastilele?

— Da.

— Bine. Te pup, am ședință.

Și gata.

Asta era toată legătura lor. Trei întrebări, două răspunsuri și un „te pup” spus în fugă, printre claxoane, lifturi și oameni grăbiți.

Elena mergea la magazin, la farmacie, uneori la policlinică, unde doctorița îi măsura tensiunea și îi spunea mereu același lucru:

— Doamnă Elena, trebuie să vă odihniți și să nu vă mai consumați.

Ea nu se consuma. Nu mai avea cu ce. Parcă se uscase pe dinăuntru.

Într-o după-amiază de noiembrie, cu ploaie măruntă și cer lipit de blocuri, Elena se întorcea de la policlinică. Avea în buzunar o rețetă nouă, dar nici măcar nu o citise. Coborâse din autobuz cu greu, ținându-se de bară, apoi mersese încet spre bloc, cu baticul tras peste frunte.

Lângă tomberoane, ceva s-a mișcat.

O pisică.

Slabă, udă, tricoloră, cu o ureche ruptă și cu niște ochi galbeni, neobișnuit de limpezi. Stătea pe asfaltul rece și o privea pe Elena fără să miaune. Nu cerșea. Nu se lingușea. O privea ca și cum ar fi cântărit-o.

Elena s-a oprit o clipă.

— Ce te uiți așa? N-am nimic pentru tine.

Apoi și-a văzut de drum.

Pisica s-a ridicat și a pornit după ea.

Nu se băga printre picioare, nu alerga înainte, nu făcea zgomot. Mergea la trei pași în urmă, ca o umbră mică și udă.

La intrarea în scară, Elena s-a întors.

— Hai, gata. Du-te de unde ai venit.

Pisica s-a așezat. A clipit. Și a rămas acolo.

Elena a urcat la etajul trei, a încuiat ușa, a pus apa la fiert și s-a dus la geam. Jos, pe banca udă de lângă scară, stătea aceeași pisică.

— Nebună mai ești și tu, a murmurat femeia.

Dimineața, când a deschis ușa ca să ia factura de la întreținere, aproape s-a împiedicat de ea. Pisica dormea pe preș, făcută colac. Cum urcase până la etajul trei, numai Dumnezeu știa.

— Dar tu chiar nu ai treabă? a întrebat Elena.

Pisica a deschis un ochi, apoi l-a închis la loc.

Elena a oftat. A intrat în bucătărie, a turnat puțin lapte într-o farfurioară ciobită și a pus-o pe hol.

— Atât. Bei și pleci.

Pisica a băut încet, fără grabă. Apoi, pentru că ușa rămăsese întredeschisă, a intrat în apartament ca și cum era așteptată.

— Hei! Nu ți-am zis să intri!

Dar pisica nu s-a speriat. A mirosit holul, papucii vechi ai lui Gheorghe, covorașul de lângă baie, apoi a intrat în sufragerie.

Și s-a oprit în fața fotoliului.

Fotoliul lui Gheorghe.

Vechi, adâncit la mijloc, cu brațele tocite, cu o pătură maro aruncată peste spătar. Elena nu se atinsese de el de când murise bărbatul ei. Nici nu-l mutase, nici nu-l curățase bine. Era acolo ca o rană în mijlocul camerei.

Pisica a sărit pe fotoliu, s-a învârtit de două ori în adâncitura lăsată de trupul lui Gheorghe și s-a culcat.

Apoi a început să toarcă.

Elena a rămas în ușă, cu mâna pe tocul ușii. A vrut să strige la ea, să o dea jos, să-i spună că acolo nu avea voie nimeni. Dar gâtul i s-a strâns. În loc de strigăt, a ieșit doar un sunet stins.

S-a așezat pe canapea și a privit mult timp pisica adormită în fotoliul soțului ei.

— Rămâi până mâine, a șoptit. Mâine te dau afară.

N-a dat-o afară nici mâine. Nici poimâine.

I-a spus Tasia.

La început, Elena repeta mereu că e doar pentru câteva zile. Apoi a cumpărat hrană ieftină de la magazinul de animale. Apoi o litieră. Apoi un bol ceramic, fiindcă Tasia răsturna farfuria. Apoi o perie mică, pentru că blana ei, odată uscată și hrănită, se dovedise frumoasă.

— M-ai prostit de tot, îi spunea Elena, punându-i mâncare.

Tasia o privea calm, de parcă știa exact ce face.

Viața nu s-a schimbat dintr-odată. Nu ca în filme. Nu cu muzică și lumină pe geam. S-a schimbat încet, aproape pe furiș.

Elena nu mai stătea până la zece în pat privind tavanul. La șapte și jumătate, Tasia se urca pe marginea patului și o fixa în tăcere. Nu mieuna. Nu zgâria. Doar aștepta. Și, cumva, era imposibil să nu te ridici când cineva avea nevoie de tine.

Dimineața, Elena îi punea mâncare, apoi își făcea ceai. Uneori se trezea vorbind cu ea.

— Azi mergem la farmacie. Tu nu mergi, stai aici. Nu te uita așa, că nu te iau în geantă.

Seara, televizorul nu mai mergea doar ca să acopere tăcerea. Uneori îl oprea de tot. Tasia se culca lângă coapsa ei și torcea, iar liniștea nu mai era moartă. Era caldă.

Într-o duminică, Andreea a sunat pe video.

Elena a răspuns cu greu, ținând telefonul prea aproape de față.

— Mamă, nu te văd bine. Dă telefonul mai departe.

— Unde mai departe? Sunt singură.

În acel moment, Tasia a sărit pe masă și și-a băgat botul în cameră.

— Mamă, ce-i asta?

— O pisică.

— De unde ai pisică?

— A venit.

— Cum adică a venit?

— Pe picioarele ei.

Andreea a tăcut o secundă, apoi a oftat.

— Mamă, serios? Tu abia te descurci cu pensia și ți-ai luat animal? Știi cât costă veterinarul? Hrana? Plus că pisicile lasă păr peste tot. Și dacă te împiedici de ea?

Elena a mângâiat-o pe Tasia pe cap.

— Nu m-am împiedicat.

— Nu acum. Dar poți. Nu e bine să stai singură cu tot felul de animale luate de pe stradă.

„Tot felul de animale.” Așa spusese. Ca și cum Tasia era un gunoi adus în casă de vânt.

— Nu e murdară, a zis Elena încet. Am spălat-o. Am dus-o la veterinarul de lângă piață. Mi-a zis că e bătrână, dar sănătoasă.

— Ai dus-o la veterinar? Mamă, pe banii tăi?

Elena a închis ochii pentru o clipă.

— Pe banii mei, Andreea.

Conversația s-a terminat rece. Fiica ei a spus că vine în weekend „să vadă ce se întâmplă acolo”.

Și a venit.

A intrat în apartament cu un palton scump, cu telefonul în mână și cu un parfum puternic, care a acoperit imediat mirosul de ceai, mobilă veche și hrană de pisici. S-a uitat în jur, a verificat colțurile, aragazul, frigiderul, apoi a văzut fotoliul.

Tasia dormea acolo.

— Pe fotoliul tatei? a întrebat Andreea, înțepenind.

Elena a simțit cum i se strânge inima.

— Acolo îi place.

— Mamă, nu poți face asta.

— Ce anume?

— Să lași o pisică vagaboandă să doarmă pe locul lui tata.

Elena a privit-o lung. Pentru prima oară după mult timp, în pieptul ei nu era gol. Era durere, dar era vie.

— Locul lui tata e în pământ, Andreea. Și în sufletul meu. Fotoliul e doar un fotoliu.

Andreea a clipit, ca și cum palma fusese dată fără atingere.

— Nu asta am vrut să spun.

— Dar asta ai spus.

Au băut cafeaua în tăcere. Andreea a încercat apoi să vorbească despre lucruri practice. Despre vânzarea apartamentului. Despre un centru de îngrijire bun, curat, „cu oameni de vârsta ta”. Despre faptul că ea nu poate veni mereu de la București.

Elena o asculta și simțea cum fiecare cuvânt îi lua câte o bucată din casă.

— Vrei să mă duci la azil? a întrebat ea până la urmă.

— Nu spune așa. E un centru privat.

— Tot acolo ajungem.

— Mamă, e pentru siguranța ta.

Elena a zâmbit trist.

— Siguranță am avut și înainte să apară Tasia. Ușa încuiată, gazul oprit, pastilele pe frigider. Și tot muream câte puțin în fiecare zi.

Andreea n-a răspuns. S-a uitat spre pisică, apoi spre mama ei.

— Tu chiar vorbești serios?

— Foarte serios.

În acea seară, după ce Andreea a plecat la pensiunea unde se cazase, Elena a plâns. Nu zgomotos. Nu ca la înmormântare. A plâns încet, cu Tasia pe genunchi, mângâind-o până i s-au umezit degetele.

— Poate are dreptate, a șoptit. Poate sunt o babă caraghioasă care s-a agățat de o pisică.

Tasia și-a lipit capul de palma ei.

Trei zile mai târziu, Elena nu s-a simțit bine.

Se trezise cu o apăsare ciudată în piept și cu o amețeală care îi făcea pereții să se miște încet. A vrut să se ridice să-și ia tensiunea, dar picioarele nu au ascultat-o. S-a prins de marginea mesei, a răsturnat cana, apoi s-a prăbușit pe covor.

Telefonul era pe comodă. Prea departe.

— Tasia…, a murmurat ea.

Pisica a apărut imediat. S-a învârtit neliniștită pe lângă ea, a mirosit-o, apoi a început să miaune. Tare. Ascuțit. Cum nu mieunase niciodată.

Elena a închis ochii.

De pe scară, vecina de la doi, doamna Mariana, a auzit zgomotul.

— Doamnă Elena? Sunteți bine?

Niciun răspuns.

Tasia zgâria ușa pe dinăuntru și mieuna ca și cum ar fi chemat pe cineva la judecată.

Mariana a bătut. A strigat. Apoi a sunat la administrator, care avea o cheie de rezervă pentru urgențe, rămasă de pe vremea când Gheorghe încă trăia și repara țevile prin bloc.

Când au deschis, au găsit-o pe Elena pe jos, palidă, cu mâna strânsă la piept. Ambulanța a venit în zece minute.

La spital, Elena a auzit ca prin apă vocea Andreei.

— Mamă? Mamă, mă auzi?

A deschis ochii cu greu. Fiica ei stătea lângă pat, cu părul prins neglijent, fără machiaj, cu ochii roșii. Pentru prima oară după ani întregi, nu părea grăbită.

— Tasia…, a șoptit Elena.

Andreea a lăsat capul în jos.

— E la doamna Mariana. Am dus eu hrană. Stai liniștită.

Elena a privit-o atent.

— N-ai dat-o afară?

Andreea a început să plângă.

— Nu, mamă. Ea te-a salvat. Dacă nu făcea scandal la ușă… dacă nu auzea vecina…

Nu a putut termina fraza.

Elena a întins mâna, iar Andreea i-a prins-o repede, cu amândouă palmele.

— Iartă-mă, mamă, a spus fiica ei. Eu credeam că îți trebuie ordine, medicamente, facturi plătite. Credeam că asta înseamnă grijă. Dar tu aveai nevoie de cineva care să stea cu tine. Să te aștepte. Să te vadă.

Elena a zâmbit slab.

— Și tu m-ai văzut abia când m-a văzut pisica.

Andreea a izbucnit în plâns, cu fruntea lipită de mâna mamei ei.

— O să vin mai des. Nu promit prostii, nu zic că mă mut aici, dar vin. Și te sun altfel. Nu din lift, nu printre ședințe. Te sun ca să vorbim.

— Să nu promiți dacă nu poți, a spus Elena.

— Pot. Nu perfect, dar pot.

Când Elena s-a întors acasă, după patru zile, Tasia o aștepta pe fotoliul lui Gheorghe. Cum a intrat pe ușă, a sărit jos și a venit spre ea încet, cu coada ridicată, de parcă nu se îndoia nicio clipă că femeia se va întoarce.

Andreea a pus geanta mamei în dormitor, apoi s-a aplecat nesigură spre pisică.

— Bună, Tasia.

Pisica a privit-o lung. Apoi, cu o demnitate de regină bătrână, i-a permis să o atingă pe cap.

În săptămânile care au urmat, lucrurile nu s-au făcut perfecte. Viața nu devine perfectă doar pentru că cineva plânge sincer într-un salon de spital.

Andreea tot era ocupată. Elena tot avea tensiune. Pensia tot era mică. Blocul tot mirosea a varză călită și a umezeală când ploua. Dar miercurea seara, Andreea suna și nu se grăbea. Uneori vorbeau o oră. Despre piață, despre vreme, despre Gheorghe, despre rețete, despre nimicuri.

Într-o sâmbătă, Andreea a venit cu nepotul Elenei, Vlad, un băiat de doisprezece ani care crescuse mai mult prin poze decât în brațele bunicii.

— Bunico, ea e pisica salvatoare? a întrebat el.

— Ea e șefa casei, a răspuns Elena.

Vlad a râs, iar râsul lui a umplut apartamentul într-un fel în care nici televizorul, nici radioul, nici zgomotul de pe scară nu reușiseră vreodată.

În seara aceea, după ce au plecat, Elena a rămas în sufragerie. Pe masă erau trei cești folosite, firimituri de cozonac și o mănușă uitată de Vlad pe scaun. În fotoliul lui Gheorghe dormea Tasia, cu burta rotundă și labele strânse sub ea.

Elena s-a apropiat de geam. Afară ningea mărunt peste aleea dintre blocuri. Pentru prima dată după mult timp, iarna nu i s-a mai părut un lucru care vine să ia, ci unul care vine să acopere ușor ce doare.

A atins spătarul fotoliului și a șoptit, ca și cum Gheorghe ar fi fost undeva aproape:

— Ai văzut, Ghiță? N-am rămas chiar singură.

Tasia a deschis ochii, a clipit încet și a început să toarcă.

Iar Elena a înțeles atunci un lucru simplu și mare: uneori Dumnezeu nu trimite oamenii pe care îi aștepți. Uneori îți trimite o pisică udă, cu urechea ruptă, care se așază pe rana ta și toarce până când rana începe, încet, să se închidă.

Și din ziua aceea, în apartamentul de la etajul trei nu s-a mai spus niciodată că Elena doar își duce zilele.

Elena trăia.

Nu mult, nu spectaculos, nu ca în povești. Dar trăia cu ceai dimineața, cu telefoane miercurea, cu pași mici prin casă, cu o pisică bătrână pe fotoliul lui Gheorghe și cu o inimă care, după ce fusese aproape stinsă, învățase din nou să bată pentru cineva.