Am ajuns la întâlnire și am văzut imediat punga din mâna lui. Când Adrian a scos din ea un pachet învelit în folie de aluminiu și l-a desfăcut pe masa cafenelei, am simțit cum ceva se rupe în mine.
Mă pregătisem aproape o oră pentru întâlnirea aceea.
La patruzeci și șase de ani, poate părea ridicol să schimbi de trei ori cerceii, să încerci două rochii și să te întrebi dacă parfumul ales nu este prea puternic. Dar era prima mea întâlnire după aproape doi ani de singurătate.
Prietena mea, Mihaela, aflase imediat.
— Să nu începi cu poveștile despre pisică și nici cu renovarea apartamentului, m-a avertizat ea. Și zâmbește. Când zâmbești pari cu zece ani mai tânără.
Am râs, dar când am rămas singură în fața oglinzii am observat ridul dintre sprâncene care nu era acolo acum câțiva ani.
Ne cunoscuserăm pe un site de întâlniri.
Adrian părea diferit de ceilalți. Scria corect. Nu făcea glume proaste. Nu cerea fotografii nepotrivite. Nu dispărea zile întregi și apoi să revină cu un simplu „hei”.
În fotografii arăta îngrijit. Lucra ca tehnician într-o companie de utilități, era divorțat și avea doi copii adulți.
Timp de două săptămâni am schimbat mesaje. Mi-a povestit despre pescuit, despre excursiile prin munți și despre faptul că își dorește o relație liniștită.
Exact ceea ce îmi doream și eu.
Am ales o cafenea mică din centrul Brașovului. Nimic sofisticat. Doar un loc cald, cu cafea bună și prăjituri făcute în casă.
Când am ajuns, el mă aștepta deja.
L-am recunoscut imediat.
Doar că în realitate părea mai neglijent decât în poze. Cămașa era șifonată. Pantofii prăfuiți. Iar în mână ținea o pungă transparentă în care se vedea ceva pătrat.
Am presupus că poate era un cadou.
Mi-am alungat imediat gândul.
Cine mai vine cu daruri la prima întâlnire?
Ne-am așezat lângă fereastră.
Chelnerița s-a apropiat cu meniurile.
Eu tocmai voiam să comand un cappuccino când Adrian a ridicat mâna.
— Eu nu comand nimic.
Fata s-a oprit surprinsă.
— Nici măcar o cafea? am întrebat.
— Nu dau bani pe prostii.
Apoi a desfăcut pachetul din folie.
Înăuntru erau patru chiftele, două felii de pâine și câțiva castraveți murați.
A început să mănânce liniștit.
În mijlocul cafenelei.
Pe masa elegantă de lângă geam.
Am clipit de câteva ori.
Poate era o glumă.
Poate urma să râdă și să spună că mă testează.
Dar nu.
Mușca liniștit din pâine.
— Ce faci? am întrebat încet.
— Mănânc.
— În cafenea?
— Și ce dacă? De ce să plătesc cincizeci de lei pe ceva ce am acasă?
Am rămas fără cuvinte.
Chelnerița privea stânjenită.
— Regulamentul nu permite consumul produselor aduse din exterior, a spus ea politicos.
Adrian a ridicat din umeri.
— Atunci să nu se uite.
Fata a plecat.
Eu simțeam deja că vreau să mă ridic și să plec.
Dar ceva m-a făcut să mai rămân câteva minute.
Poate speranța că omul din fața mea nu este chiar ceea ce pare.
Poate educația.
Poate obișnuința femeilor de a găsi scuze acolo unde nu există.
Am comandat o cafea.
El a privit ceașca și a zâmbit ironic.
— Știi de ce multe femei rămân singure după patruzeci?
— Nu.
— Pentru că aruncă banii pe nimic și au prea multe pretenții.
Am simțit că mi se încordează maxilarul.
— Serios?
— Da. Uite, de exemplu, cafeaua asta. Costă cât jumătate de kilogram de carne.
— Și?
— Eu economisesc. De aceea am bani.
Am încercat să schimb subiectul.
Dar conversația a devenit și mai ciudată.
Mi-a explicat cât cheltuie fosta lui soție.
Cât de inutile sunt florile.
Cum femeile ar trebui să gătească mai mult și să vorbească mai puțin.
Cum ieșirile la restaurant sunt o pierdere de timp.
Și cum o parteneră bună trebuie să fie „modestă și ascultătoare”.
La un moment dat am întrebat:
— Atunci de ce ai vrut să ne întâlnim într-o cafenea?
A zâmbit.
— Să văd cum ești.
— Cum adică?
— Test.
Am simțit un gol în stomac.
— Test?
— Da. Dacă te deranjează că mănânc ce am adus de acasă, înseamnă că ești materialistă.
M-am uitat la el câteva secunde.
Aștepta să mă justific.
Să mă apăr.
Să demonstrez că merit aprobarea lui.
În schimb, am făcut ceva ce nu a anticipat.
Am chemat chelnerița.
Am cerut nota pentru cafea.
Am plătit.
Apoi m-am ridicat.
— Unde pleci? a întrebat el surprins.
— Acasă.
— Pentru o nimica toată?
— Nu din cauza chiftelelor.
— Atunci?
L-am privit direct în ochi.
— Pentru că nu ai venit să mă cunoști. Ai venit să mă judeci.
El a râs scurt.
— Sensibilă.
— Nu. Doar suficient de matură încât să nu accept să fiu examinată ca la interviu.
— Exagerezi.
— Posibil.
Mi-am luat geanta.
Apoi am adăugat:
— Un bărbat care trebuie să întindă capcane și teste la prima întâlnire nu caută o parteneră. Caută pe cineva pe care să-l controleze.
Pentru prima dată a rămas fără replică.
Am ieșit în stradă.
Aerul de seară era răcoros.
M-am oprit câteva clipe și am inspirat adânc.
Ciudat.
Nu eram tristă.
Nu eram dezamăgită.
Mă simțeam ușurată.
În drum spre casă, Mihaela m-a sunat.
— Cum merge?
Am izbucnit în râs.
Atât de tare încât aproape că nu puteam vorbi.
— A venit cu chiftele la el.
— Cum adică?
— La propriu.
A urmat o tăcere lungă.
Apoi și ea a început să râdă.
Două săptămâni mai târziu am primit un mesaj de la Adrian.
„Ai pierdut un bărbat bun.”
L-am citit de două ori.
Apoi am șters conversația.
Nu pentru că eram supărată.
Ci pentru că în sfârșit înțelesesem ceva important.
Singurătatea nu este cel mai mare pericol.
Mult mai periculos este să accepți oameni care te fac să te îndoiești de propria valoare doar pentru că nu vrei să fii singur.
În seara aceea mi-am cumpărat o felie mare de cheesecake de la cafeneaua unde plănuisem să mergem.
Am stat singură la masă.
Am băut cafea.
Am privit oamenii care treceau pe stradă.
Și, pentru prima dată după mult timp, nu am simțit lipsa nimănui.
Pentru că uneori o întâlnire ratată nu este o pierdere.
Este o salvare.
Iar uneori cel mai frumos lucru care ți se poate întâmpla este să ai curajul să te ridici de la masa nepotrivită înainte ca viața să te oblige să rămâi acolo ani întregi.
