„Nu pot să mă uit la copilul ăsta…” A plecat de acasă după moartea soției, dar într-o zi fetița i-a spus un singur cuvânt și tot satul a amuțit
— Ce să facem noi cu încă un copil, Maria?! Ai patruzeci și unu de ani! Avem două fete de crescut, de ținut la școală, de măritat când o veni vremea… Iar tu vrei s-o luăm de la capăt cu scutece și nopți nedormite?
Vocea lui Dumitru răsuna în bucătăria mică, cu pereții afumați de la sobă. Pe masă tremura o cană cu ceai, iar Maria stătea lângă fereastră, cu palma sprijinită pe burta rotundă.
Nu plângea tare. Doar îi curgeau lacrimile pe obraji, una după alta.
— Dumitre… e copilul nostru, a spus ea încet. Cum să mă lepăd eu de el? Dacă Dumnezeu l-a trimis, tot El ne va da putere să-l creștem.
— Putere? a izbucnit el. Puterea nu plătește caiete, haine și pâine!
În prag stătea fiica cea mare, Irina, de douăzeci de ani. Frumoasă, rece, cu privirea aspră a tatălui. Nu spunea nimic, dar în ochii ei se vedea limpede: copilul acela nenăscut îi încurca viața.
Doar Ana, fata mijlocie, de cincisprezece ani, s-a apropiat de mamă și i-a strâns mâna.
— Mamă, nu plânge. Eu te ajut. O să am eu grijă de bebeluș.
Maria a zâmbit printre lacrimi.
— Să te audă Dumnezeu, fata mea…
Fetița s-a născut într-o dimineață ploioasă de martie, mică, roșie la față și cu un plâns puternic, de parcă voia să dovedească lumii că are dreptul să trăiască.
Maria i-a pus numele Elena.
Dumitru, când a văzut-o, a murmurat doar:
— Tot fată…
Dar în aceeași seară a stat câteva clipe lângă pătuț. A privit ghemotocul acela mic, a întins mâna, apoi și-a tras-o înapoi. Parcă inima lui voia să se înmoaie, dar mândria o ținea strâns în pumni.
După o săptămână, nenorocirea a intrat în casa lor fără să bată la ușă.
Maria se simțea slăbită. Spunea că o doare pieptul, că amețește, dar nu voia să meargă la doctor.
— Lasă, trece… am mai dus eu multe, zicea ea.
Într-o dimineață, a căzut lângă sobă.
Ana a țipat. Irina a fugit după vecini. Dumitru a urcat-o într-o mașină veche și a pornit spre spitalul din Făgăraș.
Nu au mai ajuns.
Maria s-a stins pe drum.
Când Dumitru s-a întors acasă, părea cu douăzeci de ani mai bătrân. S-a așezat pe banca din curte și a privit pământul, fără să clipească.
— Tată… unde e mama? a șoptit Ana.
Din casă se auzea plânsul Elenei, flămândă, ținută în brațe de vecina Florica.
Dumitru și-a acoperit fața cu palmele.
— Nu mai e mama voastră…
Ana s-a prăbușit în genunchi. Irina a rămas dreaptă, albă ca varul.
Apoi Dumitru a spus cu o voce pe care fetele n-au uitat-o niciodată:
— Din cauza ei s-a dus Maria.
Ana a ridicat capul.
— Din cauza cui?
El a arătat spre casă.
— A copilului.
După înmormântare, casa a rămas goală, de parcă cineva îi smulsese sufletul. Oamenii din sat mai veneau cu o ciorbă, cu o pâine, cu vorbe de milă, dar și cu șoapte grele:
— Biata Maria… la vârsta ei să mai nască…
— Acum ce se va alege de prunc?
— Fără mamă, copilul ăsta e pierdut…
Când vecina a adus fetița înapoi, Dumitru s-a ridicat brusc.
— Nu o aduce aici.
Florica a încremenit cu pruncul în brațe.
— Dumitre, e copilul tău.
— Nu pot să mă uit la ea. Du-o înapoi. Mâine merg la primărie, văd eu unde o dau.
Ana s-a repezit spre el.
— Tată, ai înnebunit? E sora noastră! E ultima bucățică din mama!
— Pentru mine e durerea care mi-a luat nevasta! a urlat el.
Irina nu a spus nimic. Doar a privit în altă parte.
Florica a luat copilul și a plecat încet, clătinând din cap.
— Nu ești om rău, Dumitre… dar durerea te-a făcut orb.
O lună a stat Elena la vecină. Apoi Florica, cu trei copii ai ei și un bărbat bolnav, a venit într-o seară la Ana.
— Fata mea, nu mai pot. Luați-vă sora acasă. E sângele vostru.
Ana a luat fetița în brațe și a simțit cum ceva se rupe și se leagă în același timp în sufletul ei.
Din ziua aceea, la cincisprezece ani, Ana a devenit mamă.
O spăla într-un lighean lângă sobă, îi încălzea laptele, îi cânta încet când o durea burtica. Învăța noaptea, cu Elena adormită pe genunchi. Dimineața mergea la școală cu ochii roșii de nesomn.
Irina se pregătea să plece la Brașov, la facultate.
— Ana, nu-ți distruge viața pentru ea, îi spunea. Tata are dreptate într-un fel. Copilul ăsta ne-a schimbat tuturor destinul.
Ana o privea uimită.
— Nu ea ni l-a schimbat, Irina. Moartea mamei ni l-a schimbat. Iar ea… ea nici nu știe să-și țină capul singură.
Când Elena a împlinit un an, Dumitru și-a chemat fetele la masă.
— Eu plec, a spus el fără ocol. Am cunoscut pe cineva. O cheamă Viorica. Lucrează la cantina din satul vecin. O să stau la ea.
Ana a rămas cu lingura în aer.
— Pleci? Și noi?
— O chem pe mama mea, pe tanti Sabina. Vine ea la voi. Vă las bani.
Irina a dat din umeri.
— Eu oricum plec curând. Nu mai pot cu plânsetele astea.
Ana s-a ridicat.
— Tu nu pleci la o femeie, tată. Tu fugi. De noi. De mama. De Elena.
Dumitru n-a răspuns.
A doua zi a plecat cu o valiză maro, fără să-și ia rămas-bun de la fetiță.
Tanti Sabina, mama lui, a venit după două zile. Era mică, slabă, cu broboadă neagră și mâini muncite. Când a văzut-o pe Elena dormind, i-au dat lacrimile.
— Săraca de tine… n-ai cerut să vii pe lume, și uite câți te judecă.
Casa a prins iar puțină căldură. Sabina gătea, Ana învăța și îngrijea copilul, iar Elena creștea veselă, agățându-se de fusta surorii ei.
Dar bătrâna vedea cum Ana se stinge.
Într-o duminică, a luat autobuzul spre satul unde trăia Dumitru cu Viorica.
Viorica a deschis ușa speriată. Era o femeie blândă, trecută de patruzeci de ani, cu ochi obosiți.
— Intrați, tanti Sabina…
— Nu stau mult. Am venit să-ți spun ceva. Dacă tu crezi că se poate clădi casă pe lacrimile unor copii, te înșeli.
Viorica a început să plângă.
— Eu i-am spus, tanti. I-am spus de atâtea ori să aducă fetița. Eu n-am putut avea copii. Aș fi crescut-o ca pe a mea. Dar el urlă de fiecare dată: „Să nu mai aud de ea!”
Sabina a lovit cu bastonul în podea.
— Atunci nu-l mai ruga. Pune-i ușa în față. Bărbatul care își lasă copiii nu e sprijin, e povară.
În seara aceea, Dumitru s-a întors acasă la Viorica și și-a găsit valiza la ușă.
— Ce-i asta?
Viorica stătea dreaptă, cu ochii roșii.
— Te duci la copiii tăi.
— Viorico…
— Nu. Să nu-mi spui nimic. Eu nu vreau lângă mine un bărbat care își urăște propriul copil. Dacă vrei să te întorci vreodată aici, vii cu Elena de mână. Altfel, să nu-mi mai calci pragul.
Dumitru a mers pe jos până în satul lui. Era noapte când a intrat în curte.
Sabina îl aștepta.
— Te-au gonit, nu-i așa?
El a lăsat valiza jos.
— Mamă…
— Nu mie să-mi plângi. Du-te în casă și uită-te la ce ai lăsat în urmă.
Dumitru a intrat încet.
În camera mică, Ana dormea îmbrăcată pe un scaun, cu capul pe marginea pătuțului. Elena era trează. Stătea în picioare, ținându-se de barele de lemn.
Când l-a văzut, fetița a zâmbit.
— Ta-ta…
Dumitru a încremenit.
Un singur cuvânt. Atât.
Nu „omul care m-a respins”. Nu „cel care m-a alungat”. Nu „vinovatul”. Doar: tata.
Bărbatul s-a apropiat de pătuț cu pași grei. Elena a întins mânuțele spre el.
Dumitru a căzut în genunchi și a început să plângă. Nu așa cum plâng bărbații când îi vede lumea. A plâns rupt, cu fruntea lipită de lemnul pătuțului.
— Iartă-mă, Maria… iartă-mă, fata mea… Ce-am făcut eu?
Ana s-a trezit și l-a privit fără să spună nimic.
— Ana, a șoptit el. Dacă poți vreodată… să mă ierți…
Fata și-a strâns brațele la piept.
— Eu poate te voi ierta. Dar mai întâi trebuie să trăiești ca un tată, nu doar să plângi ca un vinovat.
Din ziua aceea, Dumitru a rămas.
La început nu știa nimic. Punea scutecul pe dos, încălzea prea tare laptele, se speria când Elena tușea. Ana îl corecta rece, fără milă.
— Nu așa, tată. Ține-i capul.
— Nu o lăsa singură pe pat.
— Nu țipa lângă ea. Se sperie.
El asculta.
Încet, casa s-a schimbat. Dumitru a reparat acoperișul, a adus lemne, a vândut o bucată de pământ ca Ana să poată termina liceul. A mers la Brașov după Irina și i-a spus:
— Nu te chem înapoi. Dar vreau să știi: sora ta nu e vinovată de nimic.
Irina a întors capul.
— Mie mi-e rușine, tată. Dar nu știu cum să mă apropii de ea.
— Începe prin a veni acasă.
A venit abia de Paște. Elena avea aproape trei ani. A privit-o pe Irina de după ușa bucătăriei, apoi a întrebat:
— Tu ești sora mea mare?
Irina a izbucnit în plâns.
A luat-o în brațe și a ținut-o mult, ca și cum încerca să recupereze toate lunile în care își împietrise inima.
Anii au trecut.
Ana a devenit învățătoare. Nu s-a măritat devreme, cum îi spunea satul că ar trebui. Spunea mereu:
— Eu am crescut deja un suflet. Nu mă grăbesc nicăieri.
Elena a crescut frumoasă, isteață și încăpățânată. În ziua când a intrat la facultatea de medicină la Cluj, Dumitru a stat în curte cu scrisoarea în mână și a plâns iar.
— Mama ta ar fi fost mândră, a spus el.
Elena l-a luat de braț.
— Și tu ai voie să fii, tată.
El a închis ochii. Cuvântul acela încă îl durea și îl vindeca în același timp.
Peste mulți ani, când Dumitru a ajuns bătrân și bolnav, Elena a fost cea care i-a stat la căpătâi. Îi verifica pastilele, îi aducea supă, îi potrivea perna.
Într-o seară, el i-a prins mâna.
— Tu știi… că eu n-am meritat să-mi spui tată?
Elena a zâmbit trist.
— Știu că ai greșit. Dar mai știu că te-ai întors. Unii nu se mai întorc niciodată.
Dumitru a început să plângă încet.
— Toată viața am crezut că tu mi-ai luat-o pe mama ta. Dar adevărul e că eu era să pierd ce mi-a mai rămas din ea.
Elena și-a lipit fruntea de mâna lui.
— Eu n-am venit pe lume ca să iau pe cineva, tată. Am venit ca să rămân.
La câteva luni după moartea lui Dumitru, în casa veche s-au adunat toate trei surorile. Ana a pus pe masă fotografia Mariei. Irina a aprins o lumânare. Elena, acum medic, a scos dintr-o cutie o batistă brodată, păstrată de la mama lor.
Pe spate, cu litere tremurate, era scris: „Pentru fetițele mele. Să nu vă lăsați una pe alta.”
Ana a început să plângă prima. Apoi Irina. Apoi Elena.
Și în liniștea aceea, toate trei au înțeles ceva ce viața le spusese cu durere: un copil nu vine niciodată pe lume vinovat. Vinovați sunt doar oamenii mari, atunci când își lasă frica, mândria și durerea să fie mai puternice decât iubirea.
Iar uneori, Dumnezeu nu trimite un copil ca să destrame o familie. Îl trimite ca să arate cine mai are inimă în ea.
