Nunta se terminase de o oră, iar apartamentul din Cluj, închiriat special pentru seara asta, intrase într-o liniște care mă apăsa pe piept ca o podea udă. Îmi scosesem pantofii lângă ușa de la dormitor și simțeam prin ciorapi răceala parchetului. Rochia atârna încă pe mine, strânsă sub brațe, pentru că nu apucasem să cobor fermoarul. Cineva dăduse drumul la televizor într-o cameră îndepărtată, iar de acolo venea vocea unui prezentator care anunța, pe un ton egal, că mâine plouă în tot județul.
Pe mine mă cheamă Elena Ardelean. Cu patru luni înainte de nunta asta, lucram ca asistentă la un spital de copii și nu plănuiam nimic în viața mea. Îl cunoscusem pe Vlad într-o dimineață de iarnă, când adusese un băiat căzut de pe bicicletă și rămăsese în hol două ceasuri, fără să întrebe nimic, doar să fie acolo. M-am gândit atunci, ca o proastă, că un om care stă nemișcat într-o sală de așteptare pentru altul nu poate fi rău.
Familia lui părea exact ce-mi doream după atâția ani singură: numeroasă, zgomotoasă, cu mâini care te băteau pe umăr și cu puțină invidie între veri, ca în orice neam. Mama lui, doamna Cornelia, îmi spunea „fata mea” încă de la prima cafea. Fratele mai mare, Gigi, făcea glume proaste și plătea el nota, ca să arate că are. Eu zâmbeam și credeam că așa arată rădăcinile.
Când am ieșit din dormitor, desculță, să beau un pahar cu apă, am auzit un zgomot pe care l-am cunoscut prea bine. Îl auzisem ani întregi la spital, la camera de gardă: un corp care lovește un perete, după care un geamăt scurt și o respirație oprită la jumătate, ca și cum cineva învațase să nu mai scoată sunete.
Am făcut trei pași pe hol și m-am oprit în dreptul ușii de la sufragerie.
Pe lângă masa plină de farfurii murdare și pahare răsturnate, stătea tatăl lui Vlad. Nea Ilie. Îl văzusem cu câteva ore înainte ducând un toast lung, cu lacrimi în ochi, despre cât de mândru e de băiatul lui. Acum o ținea pe soția lui, pe Ruxandra, de păr, cu o mână, și cu cealaltă își aranja cureaua de la pantaloni. Femeia avea sânge pe buză, un fir subțire care îi cobora pe bărbie și îi păta bluza.
În cameră erau doisprezece oameni. Doi dintre ei jucau table pe colțul mesei, fără să ridice capul. O femeie cu părul prins în clește ronțăia semințe și privea pe geam, deși geamul dădea într-un zid. Un bărbat tânăr filma ceva cu telefonul, cu ecranul întors spre canapea.
Nimeni nu s-a ridicat.
Am rămas o secundă nemișcată, iar apoi am intrat. Nu m-am oprit să mă gândesc. Am ajuns lângă Ruxandra, am prins-o de sub braț și am tras-o spre mine. Era ușoară, mult prea ușoară pentru cât de drept o ținuse toată seara la masă. Sângele de pe fața ei mi-a intrat sub unghii când am încercat să o țin pe picioare.
— Chemați o ambulanță, am zis. Am ridicat capul spre masa de table. — Auziți? O ambulanță.
Femeia cu părul prins în clește a lăsat semințele pe pervaz și s-a întors spre mine.
— Fată dragă, a zis ea încet, tu ești obosită. Vino să te așezi.
— E rănită, am repetat. — Uită-te la ea.
— Așa e la noi, a intervenit Gigi, fratele lui Vlad, fără să lase zarul. — Fiecare își drămuiește casa lui. Tu ești nouă, nu știi. Mama știe de ce încasează.
Am simțit gust de fier în gură, deși nu mă lovise nimeni. M-am întors spre Vlad. El stătea în prag, cu spatele lipit de toc, cu brațele încrucișate. S-a uitat la mine cum se uită la cineva care a greșit stația de autobuz.
— Las-o, Elena, a zis. — Nu te băga între tata și mama. Nu știi tu ce e între ei.
Atunci mi-am dat seama. Nu era vorba despre o seară proastă, despre băutură, despre un gest scăpat de sub control. Era vorba despre o casă în care femeia de lângă fereastră mâncase semințe în timp ce alta sângera la doi metri de ea. Și despre un bărbat care îmi spusese cu patru luni înainte că rămâne în sala de așteptare „pentru că așa trebuie”. Îmi vorbise despre tatăl lui ca despre un om aspru, dar drept. Băiatul căzut de pe bicicletă era nepotul lui Gigi, adus la spital pentru că nimeni altcineva nu voia să piardă o zi de lucru. Vlad nu rămăsese acolo din bunătate. Rămăsese pentru că acasă nu voia să fie.
Am sprijinit-o pe Ruxandra de un scaun și am scos telefonul.
— Bună seara, am zis în receptor, cu voce tare, ca să audă toată camera. — Este o femeie rănită la cap, pe strada Horea, la numărul șaptesprezece, apartamentul patru. Are nevoie de o ambulanță.
Abia atunci s-a urnit nea Ilie din colțul lui. A făcut doi pași spre mine, iar Vlad i-a ieșit în față.
— Tata, stai jos.
— Zi-i nevesti-tii să nu-și bage nasul.
— Tata, stai jos, a repetat Vlad, cu aceeași voce cu care ar fi spus „trece trenul”.
Am rămas lângă Ruxandra până a venit echipajul. Am ținut-o de mână, iar ea s-a uitat pe fereastră la luminile albastre care se reflectau în geamul ud, fără să spună nimic. Nimeni din cameră nu s-a mișcat din loc. Când bărbații în uniforme au intrat cu targă, unchiul de la table a zis, fără să ridice privirea:
— Faceți loc, băieți, acolo e colțul mesei.
După ce au luat-o, am intrat în dormitor, mi-am tras fermoarul de la rochie cu o singură mișcare și am împachetat tot ce aveam. Nu era mult. O geantă de spital, un card de acces, un plic cu poze de la nuntă pe care încă nu le deschisesem. Mi-am pus blugii și un hanorac cu miros de naftalină, de la un dulap care stătuse închis doi ani.
Vlad stătea pe marginea patului.
— Pleci, a constatat el.
— Îmi trebuie douăzeci de minute, am zis. — Îmi iau doar lucrurile mele.
— N-a fost ce crezi tu.
M-am oprit din împachetat și m-am uitat la el. Avea în mână un pahar cu apă, rămas de dimineață pe noptieră. Nu mi-l oferea mie. Îl ținea ca pe ceva de care avea nevoie ca să stea acolo.
— Am văzut exact ce cred eu, am zis. — Și nu plec pentru că a fost el. Plec pentru că tu stăteai.
A doua zi dimineață am sunat-o pe Cornelia. Nu știam unde locuia Ruxandra, pentru că nimeni nu-mi dăduse adresa aceea niciodată. Am întrebat la spital, așa cum aș fi întrebat pentru orice pacientă. Mi-au confirmat că fusese externată dimineața, cu o fisură de arcadă și o contuzie la umăr. Am cerut numărul ei de la biroul de internări, am insistat o jumătate de oră, am explicate că sunt din familie. Nimeni nu m-a crezut până când nu am zis că sunt nora. Era suficient.
Ruxandra a răspuns la al treilea apel.
— Eu sunt, Elena. Aia de aseară.
A tăcut.
— Puteți vorbi? am întrebat.
— De ce ai sunat? a zis ea, cu voce subțire. — Acum or să fie mai supărați.
— Bun. Am zis. — Vreau să știți un singur lucru. Eu am plecat din casa aia și nu mă mai întorc. Dar vreau să știți că sunt asistente medicale care vă pot ajuta cu actele, dacă vreți vreodată să plecați. Și există un centru, pe strada Fabricii, unde nu întreabă nimic. Eu vă duc acolo.
A urmat o tăcere atât de lungă, încât am auzit o mașină frânând undeva afară și un copil care striga după cineva.
— Eu am nevoie doar de o copie după buletinul lui Ilie, a spus ea într-un final. — Ca să pot semna pentru mașină. A mea e pe numele lui, de unsprezece ani.
Am strâns perna în brațe. Bunica mea avea o vorbă: „Nu trage omul de mânecă dacă ține haina pe el ca pe un leac.”
— Bine, am zis. — Atunci vă aștept mâine la ora zece, în fața secției de urgențe. Fără buletinul lui Ilie. Doar dumneavoastră.
A închis fără să răspundă.
Am stat pe pat până s-a făcut lumina, cu telefonul în mână, dar n-am mai sunat-o. Plecasem din nunta mea cu o geantă și cu sângele altei femei sub unghii. Nimeni din familia lui Vlad nu m-a căutat în zilele următoare, în afară de Cornelia, care mi-a trimis un mesaj de patru cuvinte: „Să fii sănătoasă.”
Nunta fusese plătită jumătate de tatăl meu, care trăia în Oradea și nu aflase nimic despre noaptea asta. I-am povestit totul abia după o săptămână, la telefon. A tăcut mult, apoi a zis:
— Am înțeles. Atunci eu vorbesc cu avocatul.
N-am întrebat ce avocat. Tata are un fel de a se comporta de parcă toate lucrurile din lume se rezolvă cu un formular, un timbru și o întrebare. Poate și de-aia am învățat să nu lăsăm un om căzut pe podea, nici măcar atunci când toți ceilalți din cameră se prefac că nu-l văd.
Două săptămâni mai târziu, pe ușa apartamentului din Cluj a apărut Ruxandra. Avea sub ochi o vânătaie veche, de culoarea unei prune uscate, iar în mână ținea o plasă cu mere și o pungă de cafea măcinată de la o prăvălie din cartier.
— Am venit în vizită, a spus ea, cu aceeași voce subțire.
Am poftit-o înăuntru, i-am făcut un ceai și am așteptat.
A povestit două ceasuri, cu pauze lungi, despre unsprezece ani în care învățase să gătească fără să zornăie oalele, să calce cămăși fără să ude prea tare, să plângă doar pe întuneric. Că nu mai știa cum arată buletinul ei, pentru că Ilie i-l ținea în seif, împreună cu toate hârtiile casei. Că niciun medic nu o întrebase vreodată de unde are umărul umflat, iar ea nu s-ar fi gândit să spună.
Am luat o foaie și am scris numărul unui avocat din Cluj, un om pe care tata îl știa de la un proces funciar și despre care spunea că „nu ridică glasul, dar nu lasă jos hârtia”.
— Telefonul ăsta e al unei femei care se ocupă de ordine de protecție, am zis. — Eu vă duc.
A ridicat privirea. Nu mi-a mulțumit. S-a uitat la mine cum se uită un om care nu mai crede că cineva poate face ceva fără un preț.
— De ce faci asta? a întrebat.
— Pentru că aseară, la nunta mea, doi oameni jucau table până la cinci dimineața și niciunul dintre ei nu v-a ajutat să vă ridicați de jos. Eu nu vreau să fiu al treilea.
N-a zis nimic. A băut ceaiul până la fund și a plecat, lăsând merele pe masă.
Lucrurile s-au mișcat mai încet decât mi-aș fi dorit. Ruxandra nu era genul de femeie care întinde mâna. Dar în a treia săptămână m-a sunat și mi-a zis, cu o voce pe care nu i-o auzisem încă, că vrea să meargă la avocat.
Ne-am întâlnit într-o dimineață de octombrie, în fața cabinetului, pe o ploaie măruntă care intra sub umbrele. Am așteptat-o cu paltonul pe mine, iar ea a venit cu autobuzul, fără plase, fără pungi. Pentru prima dată de când o cunoșteam, avea amândouă mâinile goale.
Nu am intrat cu ea. Am rămas pe scări, uitându-mă la un porumbel care se adăpostea sub streașina unei bănci. Dinăuntru se auzea o ștampilă lovind hârtia, ritmic, ca un puls.
După o oră, Ruxandra a ieșit. Avea o mapă sub braț. S-a oprit lângă mine, a deschis-o și mi-a arătat prima pagină, pe care scria „cerere” cu litere mari, iar sub ea data de azi.
— Mâine o depun, a zis.
Avea buzele uscate, dar nu tremura. Atunci am știut că nu mai era femeia care acoperise cu mâna un cap care trebuia lovit.
Nu mai știu ce s-a întâmplat cu Vlad. Nu l-am căutat. Nunta a rămas o poveste pe care o spun rar, iar când o spun, oamenii întreabă de ce n-am chemat poliția pe loc. Poate ar fi trebuit. Dar poliția nu ar fi rămas lângă Ruxandra când s-a întors acasă, la Ilie, la cei doi bărbați de la table, la femeia cu semințe de la fereastră.
Nu am mai fost asistentă la camera de gardă. M-am angajat la un cabinet de medicină școlară din cartierul Mănăștur, unde vin copii cu genunchi juliți și cu teme nefăcute. E o muncă mică, fără nopți, fără tărgi, fără sânge sub unghii. Din când în când primesc un mesaj de la Ruxandra: o poză cu o ceașcă goală, un apus din autobuz, o întrebare dacă mai am numărul avocatului.
Lui Gigi i-am trimis, la două luni după nuntă, un colet. Înăuntru erau verighetele, contractul de închiriere al apartamentului pe numele meu și șapte mii de lei, jumătate din cât plătisem pentru rochie, muzică și florile de pe masă.
Mai rămâneau trei mii cinci sute. Pentru ei i-am cerut lui tata copia facturii pentru meniul de la nuntă, am tăiat cu pixul băutura, tortul și platoul rece și am lăsat doar pâinea, ciorba și friptura. Pe spate am scris: „Diferența până la șapte mii, în rate de cinci sute de lei pe lună, o plătește fiul dumneavoastră.”
Coletele se trimit greu de la Mănăștur până în centru, dar am găsit un curier care ajungea în aceeași zi. L-am plătit în numerar, cu două bancnote de zece, doi de cinci și trei de unu. M-a întrebat dacă e totul.
— Da, am zis. — Asta e tot.
