În dimineața aceea de marți mirosea pe Șoseaua Berceni a asfalt umed, plouase toată noaptea, iar semaforul de la intersecția cu Nițu Vasile se bloca de câteva săptămâni cu o secundă întârziere la schimbare, lucru pe care toată lumea din cartier îl știa și totuși înjura din nou în fiecare dimineață.
Andrei Pascu, douăzeci și trei de ani, curier pe bicicletă pentru o firmă de livrări din zona Tineretului, stătea blocat în trafic cu duba firmei, pentru că colegul lui era bolnav și el preluase pentru o zi turele mai lungi, cu maşină. La radio se transmitea un buletin de trafic, vocea unei crainice vorbea despre coloană până la Piața Sudului, iar Andrei bătea cu degetele în volan, căci în douăsprezece minute trebuia să ducă o livrare în zona Tineretului, pe strada Turnu Măgurele.
Atunci a văzut. Între banda din mijloc și un microbuz parcat al unei firme de construcții, se chinuia ceva mic și cenușiu, care se făcea tot mai mic de fiecare dată când un motor accelera. Un pui de pisică, de vreo douăsprezece săptămâni, cu o ureche îndoită în jos, ca și cum ar fi încasat deja o lovitură.
Maşinile din spatele lui Andrei au claxonat imediat ce a frânat. Un bărbat într-un Logan gri a dat geamul jos și a strigat ceva ce Andrei nici n-a înțeles, nici n-a vrut să înțeleagă. A pus avariile, a lăsat duba în mijlocul benzii și a ieșit.
„Vino, vino încoace", a bolborosit el lăsându-se pe vine, cu palmele în sus, așa cum văzuse într-un filmuleț cândva. Puiul a sâsâit, s-a tras înapoi vreo jumătate de metru, chiar spre banda de sens opus. Un microbuz de livrări a frânat brusc, cauciucurile au scrâșnit scurt pe asfaltul umed, șoferul a bătut cu palma în volan.
Andrei nu mai avea timp de precauții. Și-a scos hanoracul, l-a aruncat ca pe o plasă peste animalul care tremura, l-a ridicat și a simțit prin material cum bătea inimioara aceea mică în palma lui, mult prea repede, mult prea tare pentru un trup atât de firav. Înapoi în dubă, a pus boccelucul pe scaunul din dreapta, unde stăteau de obicei facturile de livrare, și a mers pur și simplu înainte, pentru că în spatele lui se formase deja o coloană întreagă blocată la intersecție.
Livrarea de pe Turnu Măgurele a ajuns cu douăsprezece minute întârziere. Clientul, un domn în vârstă în halat de casă, s-a plâns la început de întârziere, până a zărit căpșorul cenușiu ițindu-se din gluga hanoracului de pe scaunul din dreapta. Apoi n-a mai zis nimic despre întârziere.
După-amiază, Andrei a ajuns cu puiul de pisică la o clinică veterinară de pe lângă Piața Resiței. Doctorița Vilcu, cum se numea veterinara, a pipăit animalul, i-a luminat ochii, l-a pus pe cântarul mic. Nouă sute de grame, clar subponderal, o ruptură în pavilionul urechii stângi care trebuia cusută, plus purici și o deshidratare ușoară. Costul primului consult și al intervenției: șapte sute cincizeci de lei, pe care Andrei i-a plătit fără să stea pe gânduri la bancomatul clinicii, chiar dacă știa că săptămâna aceea nu-și va mai putea lua pantofii noi de care avea mare nevoie, pentru că cei vechi se desfăceau deja la talpă.
„Îl ții la tine?", a întrebat veterinara, înfășurând bandajul în jurul urechii.
Andrei s-a gândit. În garsoniera lui din zona Tineretului locuia singur, de când prietena lui se mutase, cu opt luni în urmă, luând jumătate din bucătărie cu ea, inclusiv espressorul pe care îl ducea dorul și acum. Un animal nu intrase în planurile lui. Dar când puiul a încetat să mai tremure și a început, în schimb, să dea cu lăbuța în bandaj, cu o mișcare mică și încăpățânată care l-a făcut pe Andrei să râdă, a știut deja răspunsul.
„Da. Îl chem Motanu'."
Povestea putea să se termine aici, un final fericit și mic într-o marți cenușie bucureșteană. Dar trei săptămâni mai târziu, i-a sunat telefonul lui Andrei, un număr pe care nu-l cunoștea, cu prefix din Berceni.
„Bună ziua, mă numesc Rodica Stănescu. Cred că aveți pisica mea."
Andrei i-a explicat că animalul nu avea microcip, că fusese găsit singur și rănit pe o șosea cu trafic intens, la mare distanță de Berceni, cel puțin paisprezece kilometri. Doamna Stănescu nu s-a lăsat. A susținut că motanul ei, „Fluturaș", dispăruse din curte de șase săptămâni, și că o vecină îi arătase o fotografie pe care Andrei o postase din greșeală într-un grup de Facebook pentru animale pierdute, ca să vadă dacă cineva îl căuta pe pui.
S-au întâlnit în cele din urmă la o cafenea din Piața Sudului, teren neutru, cum propusese Andrei, pentru că nu voia să lase pe nimeni în apartament înainte să se clarifice lucrurile. Doamna Stănescu, o femeie de vreo șaizeci de ani cu un colier din perle false, a venit cu o fotografie, un motan cu o blăniță cenușie asemănătoare, dar cu amândouă urechile intacte.
„Motanu' are o rană la urechea stângă, pe care o avea de la bun început, conform fișei de la veterinar", a spus Andrei calm și a pus pe masă factura de la doctorița Vilcu, cu data, diagnosticul și numărul de microcip pe care îl pusese între timp. „Motanul dumneavoastră din fotografie are amândouă urechile intacte. Nu e același animal."
Doamna Stănescu s-a uitat fix la hârtie, a întors-o o dată, ca și cum pe partea cealaltă ar fi putut găsi vreun argument în favoarea ei. Apoi s-a ridicat, a mormăit ceva despre o neînțelegere și o amintire confuză, și a plecat din cafenea fără să se toarne măcar cafeaua pe care o comandase.
Doi ani mai târziu, Motanu', acum un motan voinic cu o crestătură permanentă la urechea stângă, stă pe pervazul apartamentului din zona Tineretului. Afară trece huruind tramvaiul, iar lăbuța lui bate în geamul rece, ca și cum ar putea să-l oprească. Andrei conduce acum chiar el un astfel de tramvai, cu uniforma STB pe el, cu ture fixe care-l aduc seara acasă la timp. De la un vecin de pe vremuri din Berceni a aflat că motanul adevărat al doamnei Stănescu a fost găsit mort într-un canal, la două săptămâni după întâlnirea aceea de la cafenea, călcat de o mașină, cu ambele urechi intacte.
Andrei pune espressorul cel nou pe blatul din bucătărie, primul după opt luni, și rupe folia ambalajului. Motanu' sare de pe pervaz, îmboldește cu botul cutia și se culcă drept în mijlocul ei.
