Lucrez de nouăsprezece ani la biroul notarial de pe strada Ștefan cel Mare, acolo unde oamenii vin fie să împartă o moștenire, fie să treacă pe cineva drept proprietar peste noapte. Sunt asistentă, nu notar — eu scot dosarele, eu chem clienții din sală, eu țin la îndemână cutia de șervețele de pe raftul de lângă aparatul de cafea, pentru că aproape nimeni nu iese de-acolo fără să plângă sau fără să tremure de furie.
În dimineața aia de marți, pe la ora nouă, mirosea a tencuială udă pe coridor — vecinii de la etajul doi își refăceau baia și tot imobilul duhnea a var — și la televizorul din sala de așteptare rula un meci de tenis fără sonor, cu subtitrări pe burtieră despre o depunere la fondul de pensii. Prima programare din ziua aia era un bărbat de vreo cincizeci de ani, Costel Agache, patron la o firmă de piese auto din zona industrială, și fata lui, Ioana, douăzeci și șapte de ani, cu o geantă de piele ținută strâns la piept, de parcă ar fi vrut să fugă din clădire chiar înainte de a intra.
Dosarul lor îl știam deja pe de rost, pentru că domnul notar îmi ceruse să-l pregătesc din ajun: service-ul auto "Agache & Fiul" — un nume rămas așa din anii '90, deși fiul plecase de mult la Cluj și nu mai dăduse pe-acolo de ani buni — fusese trecut acum doi ani pe numele lui Costel integral, deși Ioana lucrase acolo din liceu, ținuse contabilitatea, aduse clienți noi prin pagina de Facebook pe care o administra ea singură. Soția lui Costel, mama Ioanei, murise cu patru ani în urmă, și în acte rămăsese o neclaritate pe care avocatul familiei o tot amânase.
I-am chemat înăuntru. Costel s-a așezat în fața biroului cu picioarele depărtate, cu brelocul de la Dacia Duster zdrăngănind în mână, iar Ioana s-a lăsat pe marginea scaunului, ca și cum n-ar fi avut de gând să rămână mult.
— Vreau să clarific o chestiune de moștenire, domnule notar, a zis el. Fata mea crede că are dreptul la jumătate din afacere. Eu zic că afacerea e a mea, am construit-o cu mâinile mele, de la un hangar cu o groapă de vizitare, până la ce e azi.
Ioana n-a ridicat vocea. A scos din geantă un dosar cu elastic, l-a pus pe masă și a împins spre el, nu spre notar, o foaie.
— Tată, uite extrasul contabil din 2019. Am adus clienți de leasing flotă — firma de taxi din Roman, firma de salubritate. Ăla e profitul meu, nu al tău.
Costel n-a atins hârtia.
— Tu ești fata mea, a zis el, nu asociata mea.
Și-atunci am văzut-o pe Ioana cum face ceva ce rar vezi la clienții care vin la noi speriați: n-a ridicat tonul, n-a plâns, doar a scos telefonul, a deschis aplicația băncii și a întors ecranul spre tatăl ei.
— Astea sunt cele patruzeci și una de mii de lei pe care i-am investit eu, din banii mei, în utilajul de geometrie direcție cumpărat în 2021. Chitanța e la dosar, factura e pe numele meu. De unsprezece ani lucrez acolo fără contract de muncă, fără să fiu trecută nicăieri, pentru că tu mi-ai zis mereu că o să rămână "totul în familie".
Notarul, domnul Pârvu, a tușit și mi-a făcut semn din priviri să aduc cafelele, ceea ce la noi înseamnă că urmează să dureze. Am ieșit, dar ușa biroului n-are decât un geam mat, iar eu stăteam chiar lângă ea, prefăcându-mă că rearanjez dosarele pe raft.
Am auzit-o pe Ioana spunând că nu vrea să-l dea în judecată pe tatăl ei, că n-a venit pentru asta. A venit pentru altceva: să-i ceară să semneze un act prin care cele patruzeci și una de mii de lei investite de ea, plus procentul din vânzările aduse de pagina ei de Facebook în ultimii trei ani — undeva la nouăzeci de mii de lei, calculate de contabilul ei — să fie recunoscute oficial ca participare, nu ca "ajutor de fiică".
— Dacă nu semnezi, a zis ea, îmi iau utilajul de geometrie direcție, pentru că e trecut pe numele meu la factură, îl vând și deschid eu un service în Roman. Am și clientul de taxi care vine cu mine.
S-a lăsat o pauză lungă. Am auzit scaunul lui Costel scârțâind.
— Faci asta tatălui tău? a întrebat el.
— Nu-ți fac nimic, tată. Îmi iau ce-i al meu.
Eu, în momentul ăla, mă uitam pe geam la o bătrână care traversa strada cu o pungă de la piață, cu praz ieșind pe margine, și mă gândeam că peste cinci minute trebuia să plec la bancă să depun niște taxe, așa că speram să se termine repede — nu din răutate, ci pentru că aveam și eu ziua mea de lucru de dus la capăt.
N-a durat cinci minute. A durat aproape o oră. L-am auzit pe Costel ridicând vocea o dată, spunând ceva despre "respect", apoi tăcând mult. Pârvu le-a propus o variantă: un act de recunoaștere a investiției, cu o clauză de participare la profit de 30% pentru Ioana, fără să schimbe structura de proprietate a firmei, dar cu obligația ca în următorii doi ani să fie trecută și ea ca asociată, în regulă, în Registrul Comerțului.
Am fost chemată să aduc actele de identitate la copiat. Când am intrat, Costel stătea cu brelocul nemișcat pe masă, nu-l mai zdrăngănea. Ioana avea dosarul ei deschis, cu pixul în mână, semnând fiecare pagină fără să tremure.
L-am văzut pe Costel uitându-se la ea cum semnează, și pentru prima oară din ziua aia n-a mai zis nimic despre "afacerea mea". A întrebat doar, aproape ca pentru sine:
— De unde știai toate cifrele astea pe de rost?
— Pentru că le-am scris eu, tată. Pe toate.
Au ieșit amândoi din birou pe la unsprezece fără un sfert. Costel i-a ținut ușa, lucru pe care, mi-a spus mai târziu Pârvu, nu-l mai făcuse la intrare. Ioana a plecat cu o copie a actului în geanta aceea de piele pe care o ținuse strânsă la piept toată dimineața — acum o ținea normal, pe umăr, ca pe orice geantă obișnuită.
Peste vreo trei săptămâni am primit la birou o cerere de legalizare a unui extras de la Registrul Comerțului: Ioana Agache, asociat, treizeci la sută din părțile sociale ale "Agache & Fiul" SRL. Am pus-o în dosar și m-am gândit că, dintre toate dosarele de familie care trec pe la noi, ăsta a fost unul din puținele în care cineva a plecat ținând în mână exact ceea ce ceruse — nici un gram mai mult, nici un gram mai puțin.
