Numele meu e Radu Constantinescu, am patruzeci și trei de ani și lucrez ca electrician autorizat la o firmă de instalații din Brăila. Vă spun eu cum a fost, pentru că varianta pe care o știți probabil e doar jumătate de poveste, cealaltă jumătate sunt bâlbâielile mele.
Sâmbătă dimineață, pe la ora opt, telefonul meu a rămas pe noptieră, lângă patul din care abia mă ridasem să pun de cafea. Soția mea, Elena, dormea sau se prefăcea că doarme, cine mai știe. Telefonul a sunat, eu eram deja în bucătărie, cu ibricul pe foc, și ea a răspuns fără să se gândească, așa cum răspundem amândoi de vreo cincisprezece ani la telefoanele celuilalt, fără nicio umbră de suspiciune.
N-am auzit conversația. Am auzit doar tăcerea care a urmat, apoi pașii ei pe gresie, apoi ușa bucătăriei deschizându-se cu telefonul meu în mână, ca o dovadă la tribunal.
„A sunat Simona", a zis. „Am răspuns. Nu s-a mirat deloc."
Aici trebuie să fiu sincer cu mine însumi, măcar acum, măcar în povestea asta: n-am negat nimic. N-am avut curaj și n-am avut chef de minciună, pentru că eram obosit, obosit de luni întregi de ascuns, de mesaje șterse, de scuze fabricate cu amicii de la bere care nu mai știau nici ei ce să zică dacă suna Elena.
„Voiam să-ți spun", am zis, și mi s-a părut că sună jalnic chiar și mie.
„Spune-mi acum."
I-am spus. Cu Simona, colegă de la un șantier din Galați unde am lucrat vara trecută la o extindere de rețea electrică, ne vedeam de patru luni. N-o cunoștea, n-avea de unde. „Nu am planificat asta", am zis, „dar așa s-a întâmplat." Am văzut pe fața ei ceva ce nu uit ușor: nu furie, ci un fel de calcul rece, de parcă tocmai auzise prețul unei reparații pe care n-avea de gând s-o plătească.
„Fă-ți bagajul. Azi."
N-am certat-o. Am strâns hainele într-o geantă de sport veche, aceeași cu care venisem în casa aia acum unsprezece ani, când ne-am mutat împreună într-un apartament cu două camere din cartierul Hipodrom. Pe scaunul din dormitor am lăsat o cămașă în carouri, cea pe care o purtasem la nunta fratelui ei, la Focșani. Am vrut s-o iau, apoi am lăsat-o acolo. Nu știu de ce. Poate ca să rămână ceva din mine în casa aia, chiar dacă nu mai aveam voie să stau.
M-am mutat la un coleg, Costel, într-o garsonieră de bloc de pe lângă gară, unde noaptea se auzeau trenurile de marfă trecând spre Constanța. Dormeam pe o canapea extensibilă care scârțâia la fiecare mișcare, mâncam conserve și mă uitam la meciuri fără să țin minte scorul. Cu Simona ne-am mai văzut de două ori. A treia oară, în fața unui suc la un local din centru, mi-a spus că nu mai vrea „să fie a doua alegere a nimănui". A avut dreptate, deși pe moment m-a durut orgoliul mai mult decât inima.
Acolo, pe canapeaua aia, am avut timp să mă gândesc la ce pierdusem: nu doar o femeie, ci o rutină întreagă, un fel de a exista. Elena care mă striga din bucătărie să-i pun apă la ceai. Fiul nostru, Andrei, de cincisprezece ani, care nu m-a sunat nicio dată în luna aia, deși normal îmi trimitea meme cu fotbal în fiecare seară. Fiica cea mică, Ioana, de unsprezece ani, care mi-a scris un singur mesaj: „Tati, de ce nu mai vii la mine la ședință?" N-am avut ce să-i răspund care să nu sune ca o scuză.
După o lună exactă, m-am dus la blocul din Hipodrom. Aveam geanta aia pe umăr, aceeași, parcă purtam un fel de blestem cu ea. Am sunat la interfon. Elena a coborât, nu m-a lăsat să urc direct, ne-am așezat pe scara blocului, la etajul unu, pe treptele reci de beton, ca doi vecini care se ceartă pentru rufe uscate pe balcon.
„Pot să intru? Să vorbim."
M-a lăsat în bucătărie. Mirosea a mălai, ca duminicile de dinainte de povestea asta. Andrei era la antrenament, Ioana la bunica ei, în Cazasu. Eram doar noi doi, ceasul de pe frigider arăta ora patru și un sfert.
I-am spus că s-a terminat cu Simona, că am înțeles ce am pierdut, că vreau o șansă să recâștig încrederea. I-am spus și că nu mai locuiesc la Costel de bunăvoie, ci fiindcă mi-a spus Elena să plec, și că fiecare noapte pe canapeaua aia mi-a arătat cât de mult mă obișnuisem cu confortul unei case pe care n-o meritam în acea perioadă.
Ea m-a ascultat cu mâinile împreunate pe masă, lângă un teanc de hârtii pe care nu le văzusem prima dată când am intrat. Abia când a împins teancul spre mine am înțeles ce erau: o cerere de partaj al apartamentului, deja completată la un notar de pe strada Călărași, și extrasul de cont comun, din care transferase jumătate în alt cont, deschis pe numele ei, la o altă bancă.
„N-am semnat nimic încă", a zis. „Așteptam să văd ce faci."
„Și acum?"
A împins spre mine un plic sigilat. „Ăsta e răspunsul meu. Nu-l deschide acum. Deschide-l diseară, acasă la Costel."
Am plecat cu plicul ăla în buzunarul interior al gecii, am mers pe jos până la gară, deși aveam mașina parcată la două străzi, doar ca să întârzii momentul. Costel se uita la un meci Dinamo-Rapid când am intrat. Am zis că ies pe balcon un minut.
Plicul avea două foi. Prima: cererea de partaj, semnată de ea, cu data de azi. A doua: o scrisoare scurtă, de mână, cu cerneală albastră, care spunea că apartamentul din Hipodrom rămâne al copiilor, pe cote egale, iar ea se mută cu Andrei și Ioana într-o garsonieră pe care o cumpărase deja, cash, din banii economisiți separat de-a lungul anilor — treizeci și opt de mii de euro, sumă despre care habar n-aveam că există, pusă deoparte lună de lună fără să-mi spună, „pentru o zi ca asta", scria ea, „ca să nu depind de nimeni când vine ziua în care va trebui să aleg."
La finalul scrisorii, o singură propoziție care mi-a tăiat respirația mai rău decât orice ceartă: „Ușa nu ți-o mai deschid eu. O poți deschide singur, cu cheia ta, dacă ai curajul să vii să semnezi actele de mâine, la notar, ora zece. Acolo vei afla și restul."
Nu era o ușă metaforică. Era chiar broasca de la intrare, pe care ea o schimbase deja luni de zile în urmă, de fapt, fără să-mi spună — și abia acum am înțeles că știuse de Simona mult mai devreme decât acel telefon de sâmbătă dimineața.
A doua zi la notariat, la ora zece fix, am semnat actele de partaj. Andrei și Ioana au moștenire apartamentul din Hipodrom, în acte, pe numele lor, cu uzufruct pentru Elena până la majorat. Eu am primit partea mea — jumătate din valoarea apartamentului, calculată de un evaluator, aproape patruzeci și cinci de mii de euro — și obligația de pensie alimentară stabilită acolo, pe loc, fără scandal, fără avocați care să strige unul la altul.
Elena nu mi-a aruncat nicio privire de triumf. A semnat, mi-a dat mâna ca la o tranzacție obișnuită și a plecat cu copiii, care o așteptau afară, lângă mașina ei, o Dacie Logan gri cu care mergea la muncă, la fabrica de mobilă de lângă șosea.
Eu am rămas în fața notariatului, cu geanta de sport pe umăr, gândindu-mă la cămașa în carouri lăsată pe scaun, la mălaiul din bucătăria din Hipodrom, la treptele reci pe care ne-am spus, în sfârșit, tot ce era de spus. Am înțeles atunci că nu mă mai aștepta nimeni acasă, pentru că locul ăla, cu ceasul de pe frigider și interfonul care sunase o lună mai devreme, nu mai era casa mea de multă vreme — poate de când am răspuns eu însumi, prima dată, la un telefon de la Simona, gândindu-mă că nimeni n-o să afle vreodată.
