Cristina Bălan avea patruzeci și doi de ani și o firmă mică de contabilitate pe strada Mihail Kogălniceanu, aproape de centrul Brașovului, unde clienții veneau mai ales toamna, când se pregăteau bilanțurile. Biroul ei era la etajul doi, deasupra unei farmacii care mirosea a alcool sanitar tocmai pe scară, și de la fereastră se vedea Tâmpa, cu scrisul acela alb, uriaș, „BRAȘOV", pe deal, ninsă parcă tot anul în amintirea ei, chiar dacă acum era august și cald.
Cu ea lucra Doru, socrul ei, de șaizeci și opt de ani, fost inginer la o fabrică de utilaj greu care nu mai există de mult. După ce s-a pensionat, Doru se plictisea acasă și a venit „să ajute", cum zicea el, la administrativ. Cristina l-a lăsat, pentru că era tatăl soțului ei și pentru că, la început, chiar ajuta — plătea facturi, ținea evidența la niște dosare de arhivă, mergea la notar când trebuia legalizată câte o copie.
Numai că, pe la mijlocul lui iulie, Cristina a observat că firma nu mai are aceleași conturi bancare active cum știa ea. A sunat la bancă, a întrebat de ce nu-i vine niciun extras pe mail de trei săptămâni. Funcționara i-a spus, cu o voce neutră de parcă citea o rețetă, că firma și-a schimbat administratorul acum optsprezece zile și că noile notificări merg pe adresa noului administrator.
Noul administrator era Doru.
Cristina a stat cu telefonul în mână, lângă geam, uitându-se la un porumbel care se plimba pe cornișa vecină de parcă n-ar fi avut nicio grijă pe lume. A citit pe REGIS actul — o cesiune de părți sociale, semnată, chipurile, de ea, cu o dată din 28 iunie, ziua în care fusese, de fapt, la Sibiu, la un curs de perfecționare organizat de Corpul Experților Contabili. Avea și factura de la hotel, și biletul de tren, ca dovadă că nu putea fi la notarul din Brașov în același timp.
L-a sunat pe Doru. A răspuns relaxat, ca și cum ar fi discutat despre vremea de afară.
— Cristina, dragă, hai să nu facem din țânțar armăsar. Am vrut doar să te scutesc de bătăi de cap. Tu ai copilul mic, ai și dosarele alea de la ANAF, io am timp liber, io înțeleg mai bine cifrele decât tine, să știi.
— Doru, ai falsificat semnătura mea la notar.
— Păi, hai, nu falsificat. Am rugat pe cineva să facă o… procură, ceva. Am crezut că-i mai simplu așa. Oricum tot în familie rămâne.
„Tot în familie" — asta a repetat-o de trei ori în cinci minute, de parcă ar fi fost o formulă magică ce anula orice ilegalitate. Fiul lui, Andrei, soțul Cristinei, era plecat atunci pe un șantier la Cluj, coordona instalarea unor panouri fotovoltaice pentru o hală industrială, și când Cristina l-a sunat seara, a auzit în fundal huruitul unei autobetoniere și vocea lui Andrei, obosită, ezitând.
— Las-o, mă, pe tata. E bătrân, s-a plictisit, n-are ce face cu banii ăia. O să vorbesc cu el când vin acasă.
— Andrei, firma e pe numele meu de nouă ani. Am construit-o eu, singură, când tu erai la facultate încă. Tatăl tău a semnat în locul meu la notar.
— Da, dar hai să nu faci scandal, că-i tata meu. Ce, vrei să-l dai în judecată pe tata?
A închis telefonul și s-a uitat lung la cana de cafea rece de pe birou, cu un strat subțire de spumă lipit pe margine. Afară, pe stradă, cineva descărca lăzi de bere dintr-o dubă, zgomotul sticlelor lovindu-se una de alta răzbătea până la etajul doi. Cristina și-a amintit că mai avea și o întâlnire programată peste douăzeci de minute cu un client care voia declarația unică. A anulat-o.
Dimineața următoare, la ora opt, era deja în fața biroului notarului Ileana Costache, cu dosarul sub braț: extrasul REGIS, biletul de tren Brașov-Sibiu, factura de hotel, declarația de martor a colegei de curs care o văzuse toată ziua acolo. Notărița, o femeie trecută de cincizeci de ani, cu ochelari lăsați pe vârful nasului, a răsfoit hârtiile fără grabă.
— Doamnă Bălan, dacă acesta e falsul, treaba merge la penal, nu la mine. Eu pot să vă ajut cu anularea actului juridic, dar semnătura falsificată pe un act notarial e infracțiune — fals în înscrisuri, articolele 320-321 din Codul penal. Trebuie plângere la poliție.
Cristina a ezitat o secundă, gândindu-se la Andrei, la fiul lor de șase ani, Vlad, care îl adora pe bunicul, îi desena mereu tractoare colorate cu galben pentru că Doru avea o poveste veche cu un tractor din armată. Dar apoi și-a amintit de conturile blocate, de cei nouă ani de muncă, de nopțile în care lucra până la două dimineața să termine bilanțurile clienților, în timp ce Andrei dormea și Doru, pe atunci, nici nu punea piciorul în birou.
A depus plângere penală la Poliția Municipiului Brașov pe 2 august. Dosarul a mers rapid, pentru că dovezile erau clare, de necontestat — hotelul confirmase, colega confirmase, iar semnătura de pe act nu semăna nici măcar la o comparație grafologică sumară cu semnătura reală a Cristinei.
Pe 15 septembrie, Doru a fost chemat la audieri. Cristina n-a fost de față, dar Andrei, da — a stat pe holul secției, pe un scaun de plastic albastru, aproape două ore, cu telefonul în mână, fără să sune pe nimeni.
Acasă, în seara aceea, Vlad a venit cu un desen: un tractor galben, cu o roată ruptă, mâzgălită peste cu creionul negru până când hârtia s-a subțiat.
— De ce nu mai vine bunicu' să mă ia de la grădiniță?
Andrei n-a găsit un răspuns și a împăturit desenul în două, l-a pus în buzunarul de la piept al cămășii, ca și cum ar fi vrut să-l țină aproape de el până găsește cuvintele potrivite.
În aceeași zi, printr-un avocat pe care și l-a angajat separat, cu banii pe care îi mai avea puși deoparte pentru extinderea biroului — nouăsprezece mii de lei — Cristina a depus la Registrul Comerțului actele pentru anularea cesiunii frauduloase și repunerea ei ca unic administrator. Procesul a durat șase săptămâni. Pe 30 octombrie, firma era din nou, pe hârtie și în bancă, a ei.
L-a chemat pe Andrei la birou într-o vineri seara, după program. A pus pe masă, între ei, dosarul complet: hotărârea judecătorească de anulare a cesiunii, extrasul actualizat de la Registrul Comerțului, și o copie a plângerii penale, cu numărul de dosar subliniat cu roșu.
— Nu retrag plângerea, Andrei. Tatăl tău a falsificat un act. Firma rămâne pe numele meu, așa cum a fost întotdeauna. Iar de acum, dacă vrei să lucrezi și tu aici, se face contract, cu salariu, cu atribuții clare, ca la orice angajat.
Andrei a împins scaunul înapoi, s-a ridicat, a făcut doi pași spre fereastră și s-a oprit acolo, cu palmele sprijinite pe pervaz.
— Tata o să iasă cu cazier, Cristina. La șaizeci și opt de ani.
— Știu.
— Vlad m-a întrebat aseară de ce nu mai vine bunicu' la grădiniță. N-am știut ce să-i spun.
S-a întors spre ea, cu fălcile încleștate, gata parcă să mai scoată o dată vechea replică despre scandal și familie. Dar a rămas așa, tăcut, cu mâinile căzute pe lângă corp, până când tăcerea aceea s-a golit singură de orice argument. A luat dosarul de pe masă, l-a răsfoit rar, s-a oprit la pagina cu hotărârea judecătorească, unde numele ei apărea, negru pe alb, ca administrator unic, și a dat din cap, o singură dată, scurt.
Afară, pe Kogălniceanu, un troleibuz trecea scârțâind spre centru, iar becul din firma farmaciei de la parter s-a aprins, pâlpâind de două ori înainte să rămână stabil, luminând vitrina în roșu.
