Mă cheamă Corina Bădescu și locuiesc de unsprezece ani în același apartament de pe strada Baba Novac, la etajul patru, cu balconul spre parc. Astăzi am împlinit patruzeci și șapte de ani și nu mai am de gând să cer scuze pentru asta.
M-am uitat în oglinda din hol, cea cu ramă de lemn pe care am cumpărat-o din talciocul de la Vitan acum vreo cincisprezece ani, și am făcut ceva ce nu mai făcusem de multă vreme: m-am privit fără să sug burta, fără să-mi trag pielea de pe obraji cu degetele ca să văd cum aș arăta "dacă". Am lăsat totul să fie exact așa cum e.
Am vergeturi pe șolduri de la Ioana, fata mea, care are acum optsprezece ani și e la liceul din colț, cel cu profil de matematică-informatică. Am o cicatrice deasupra sprâncenei stângi de la o cădere pe gheață, iarna lui 2019, în fața blocului, când vecina de la trei, doamna Petrescu, a ieșit cu mătura să-mi cureţe zăpada de sub tălpi în timp ce eu sângeram frumos pe trotuar. Am riduri la colțul ochilor pe care nu le mai ascund cu fond de ten gros, cum făceam acum zece ani, când mă credeam obligată să arăt "proaspătă" la fiecare ședință de la firmă.
Nu mai sunt femeia din poza de la nunta mea, cea din 2003, cu talia de viespe și pielea fără nicio pată. Și nu-mi pasă. Fiecare semn de pe corpul ăsta are o poveste, și nu-i datorez nimănui explicații pentru niciuna dintre ele.
Am învățat lucrul ăsta greu, cu prețul unei căsnicii care s-a rupt în bucăți acum șase ani, când soțul meu, Radu, mi-a spus într-o seară, în timp ce spălam vasele și el stătea la masă cu telefonul în mână, că "nu mai sunt aceeași". Nu m-am certat cu el atunci. Am pus doar farfuria udă pe suport, mi-am șters mâinile pe rochia de casă și l-am întrebat: "Aceeași ca ce, Radule? Ca acum douăzeci de ani?" N-a avut răspuns. A avut doar o amantă, mai târziu am aflat, o colegă de la departamentul de contabilitate, cu zece ani mai tânără, care încă nu știa ce înseamnă să nu dormi trei nopți la rând cu un copil bolnav în brațe.
A plecat în martie 2020, chiar înainte de pandemie, ceea ce acum mi se pare aproape o glumă cosmică — a fugit de mine exact când toată lumea a fost obligată să stea acasă. Mi-a lăsat apartamentul, mașina veche, o Dacia Logan din 2011, și o factură de întreținere neplătită de trei luni. Am plătit-o. Am plătit tot ce a trebuit plătit, fără să cer nimic în schimb decât liniștea de a nu-l mai vedea la ușă.
Nu vă spun povestea asta ca să mă plângeți. V-o spun pentru că de acolo a început tot.
În noaptea aia, după ce Ioana a adormit, m-am așezat pe balcon cu o cafea rămasă rece — uitasem de ea de-atâta plâns — și am rămas așa până s-a luminat de ziuă, cu ceașca între palme, ascultând mașinile de gunoi trecând pe stradă. N-am mai plâns. Am spălat ceașca, am pus-o la scurs și m-am dus să-mi trezesc fata pentru școală, de parcă nimic nu se schimbase, deși se schimbase totul.
Au urmat luni în care am plâns pentru oameni care nu meritau nicio lacrimă de-a mea. Am zâmbit la petreceri de birou și am venit acasă să mănânc singură, în picioare, lângă chiuvetă, pentru că nu mai aveam chef să pun masă pentru o singură persoană. A fost și un bărbat pe nume Vlad, pe care l-am cunoscut prin 2022, la o nuntă a unei verișoare la Ploiești, care mi-a scris în fiecare seară timp de opt luni, care mi-a adus lalele portocalii la ușă de ziua mea, și care apoi a dispărut fără o vorbă, exact când începusem să pun a doua periuță de dinți în baie.
Am șters mesajele lui unul câte unul, într-o seară, stând pe marginea patului, și am aruncat lalelele uscate din vază abia după trei săptămâni, pentru că tot amânam momentul ăla.
Am rămas cu obiceiul de a dispărea câteva zile — plec la sora mea, la Sinaia, fără să anunț decât cu un mesaj scurt — când simt că nu mai am aer în apartamentul ăsta. Am și vecina Miruna de la etajul trei, care face cel mai bun sarailie din cartier și mi-l aduce câteodată duminica, fără motiv, și cu care pot sta două ore pe scară vorbind despre nimic.
Anul trecut, în octombrie, Radu a sunat. Voia să vorbim despre apartament — cel din Titan, cel pe care-l plătisem în rate timp de unsprezece ani, dar care, din cauza unei greșeli de acum mult timp, era trecut doar pe numele lui în actul de proprietate inițial, deși eu achitasem majoritatea ratelor din salariul meu de contabilă la o firmă de import. Voia să-l vândă. Zicea că are nevoie de bani pentru o afacere cu fosta lui colegă, acum soție, cea de la contabilitate.
M-am dus la biroul notarial de pe bulevardul Basarabia cu toate chitanțele adunate de-a lungul anilor, cu extrasele de cont, cu contractul de credit pe numele meu, pentru că, deși casa era trecută pe el, împrumutul bancar îl luasem eu, singură, pe garanția salariului meu. Am pus dosarul pe masă, în fața notarului, în fața lui Radu, care venise cu un costum nou și un ceas pe care nu-l avea acum șase ani.
I-am spus calm: "Nu vinzi nimic fără semnătura mea, pentru că fără banii mei n-ai fi avut ce vinde." Notarul a verificat actele. Avea dreptate legea de partea mea — contribuția documentată la achitarea creditului îmi dădea drept de coproprietate, chiar dacă numele nu apărea inițial pe act. Am cerut ieșirea din indiviziune și partajul. Radu a rămas cu gura întredeschisă, uitându-se la hârtiile alea de parcă ar fi fost prima oară când le vedea, deși erau chitanțele lui, semnate de mâna lui, din anii când încă locuiam împreună.
Am cerut jumătate din valoarea apartamentului, evaluat atunci la o sută treizeci de mii de euro. I-am dat lui șaizeci și cinci de mii, prin transfer, în două tranșe, așa cum am convenit cu avocata mea, doamna Enache, pe care am plătit-o din banii puși deoparte tocmai pentru o zi ca asta. Restul apartamentului a rămas al meu, trecut acum, în sfârșit, doar pe numele meu.
Radu a plecat din biroul notarial fără să spună nimic. Peste o săptămână a sunat-o pe Ioana, s-o întrebe dacă "mama e bine". Ioana i-a răspuns scurt: "E foarte bine, tată." Și a închis telefonul.
N-am sărbătorit cu șampanie. Am cumpărat patruzeci și șapte de trandafiri roșii — câte un an de viață — de la florăria de lângă piața Titan, și i-am pus într-o vază pe balconul ăsta, cel pe care-l plătisem în întregime, cu banii mei, cu munca mea.
Ioana m-a găsit acolo, cu paharul de vin în mână, uitându-mă la blocurile din față, unde cineva pusese muzică de la un radio deschis, ceva vechi, de-al lui Loredana Groza. S-a așezat lângă mine, mi-a pus capul pe umăr și a rămas așa, fără să spună nimic, în timp ce eu răsuceam între degete tulpina unui trandafir, cu grijă să nu mă înțep în spini. Am mai turnat un pahar și l-am pus lângă al ei, pe pervaz, între vaza cu flori și cana de cafea din care nu mai băuse nimeni de dimineață.
