În toamna anului 2019, când i-au găsit tumora, Ilinca Dragomir avea patruzeci și trei de ani și un salon de coafură pe strada Ștefan cel Mare din Focșani, cu opt fotolii, o vitrină plină de vopsele Wella și un calendar cu programări pline până în martie.
Avea și un grup de "fete" — așa le spunea — cu care ieșea vinerea la o pizza la Trattoria de lângă Cinema Balada. Cristina, care lucra la Primărie. Oana, cofetăreasă. Măriuca, fosta ei colegă de liceu, măritată cu un tip de la vamă. Zece ani de vineri, de zile de naștere, de nunți la care fuseseră domnișoare de onoare una la alta.
Diagnosticul a venit într-o miercuri. Cancer la sân, stadiul doi, aveau să urmeze operație, chimioterapie, radioterapie — un an, poate mai mult, i-a zis oncologul de la Spitalul Județean, un bărbat cu ochelari groși care vorbea repede, uitându-se în fișă mai mult decât la ea.
A închis salonul pentru trei luni. Angajata ei, Petrișor — un băiat de douăzeci și cinci de ani care făcea tunsori bărbătești — a trebuit să-și caute de lucru în altă parte, temporar, i-a promis Ilinca, o să te chem înapoi.
Primele două săptămâni, telefonul n-a tăcut. Flori de la Cristina, o tavă cu sarmale de la Oana. Apoi, pe măsură ce chimioterapia a început să-i cadă părul și fața i s-a umflat de la corticoizi, apelurile s-au rărit.
— Nu vreau să te deranjez, o suni acuma boala aia, i-a scris Cristina pe WhatsApp, la o lună. Ne vedem când ești bine.
N-a mai sunat-o nimeni.
Măriuca a șters-o pur și simplu de prietenă pe Facebook. Ilinca a observat asta într-o seară, stând singură în apartamentul din Cartierul Sud, cu o pungă de gheață pe cap ca să nu-i cadă tot părul deodată, derulând poze vechi de la nunta Măriucăi — ea în rochie bleu de domnișoară de onoare, cu buchetul în brațe. A dat să apese pe numele ei, să-i scrie ceva, orice, și abia atunci a văzut că profilul dispăruse din lista de prieteni. A pus telefonul cu ecranul în jos pe noptieră și a stat așa, cu punga de gheață topindu-i-se pe cap, până i-a curs apa pe gât și pe pernă.
Cea care a rămas a fost Domnica, vecina de la etajul trei, o femeie de șaizeci și doi de ani, pensionară CFR, cu care Ilinca abia schimbase două vorbe la lift în cei șapte ani de când locuia în bloc. Domnica a început să bată la ușă marțea și joia, cu o oală de ciorbă de burtă sau de pui cu tăiței, fără să întrebe nimic, fără să aștepte să fie poftită înăuntru.
— Ți-am adus, mănâncă, nu răspunde, i-a spus prima dată, punând oala pe masa din bucătărie și plecând înapoi la ea, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.
Vecinul de vizavi, Costel Bran, un bărbat singur, șofer de TIR, care era acasă doar câte o săptămână pe lună, a lăsat de două ori bani într-un plic sub ușă, fără bilet, fără nume. Ilinca a știut că e de la el pentru că avea scrisul lui pe o listă de cumpărături uitată odată în fața liftului.
Chimioterapia s-a terminat în iunie 2020, chiar când începuse valul doi de pandemie. A pierdut salonul — chiria acumulată, plus lipsa clienților din cauza restricțiilor, au făcut-o să predea spațiul proprietarului în septembrie. A rămas cu economiile aproape terminate: patru mii de lei în cont, din care jumătate îi datora farmaciei de unde lua în continuare Tamoxifen.
În ianuarie 2021, la un control, oncologul i-a zis că răspunsese bine la tratament, remisie, urmau doar controale periodice. A ieșit din cabinet cu fișa de externare strânsă în pumn, a coborât scările spitalului în fugă, aproape s-a împiedicat de o bătrână cu cadru pe holul de la parter, și a mers așa, cu pași repezi, direct spre bloc, fără să treacă pe acasă întâi.
I-a bătut la ușă cu o mapă de plastic în mână — buletinul de analize, fișa de externare, un plic cu bani strânși din ce mai rămăsese ei prin sertare. Domnica a deschis în capot, cu mâinile pline de făină, și abia a apucat să întrebe ce s-a întâmplat.
— Am venit să-ți dau ceva, a zis Ilinca, întinzându-i plicul cu o mână care tremura vizibil.
Domnica s-a șters de făină pe șorț, a luat plicul, l-a deschis, a numărat bancnotele din priviri și l-a împins înapoi în pieptul Ilincăi.
— Ce-i asta? Nu iau bani de la tine. Ce, eu ți-am adus mâncare ca să-mi dai mie salariu?
— Nu-s mulți, două mii cinci sute, a insistat Ilinca, împingând plicul la loc în mâna bătrânei. Știu că nu-i nimic față de ce-ai făcut tu pentru mine un an de zile, dar te rog, ia-i.
— Ia-ți plicul ăsta și du-te acasă, i-a zis Domnica aspru, dar vocea i s-a frânt pe ultimul cuvânt.
S-a întors cu spatele o clipă, ca și cum ar fi avut ceva de făcut la aragaz, și Ilinca a văzut cum îi tremură umerii sub capot. A pus mapa jos, pe pervazul din hol, și a luat-o pe Domnica de după umeri. Bătrâna s-a lăsat cuprinsă, cu fața în pieptul Ilincăi, plângând fără zgomot, mânjind-o pe bluză cu urme de făină de pe mâini.
— Am crezut că mori, a zis Domnica înfundat, printre suspine. Veneam cu oala aia și mă uitam pe geam la tine cum stai la fereastră și mă gândeam, of, Doamne, ce-o să fac dacă nu mai vine nimeni să-mi deschidă ușa asta.
— N-am murit, a zis Ilinca, ținând-o strâns, simțind cum bătrâna se cutremură la fiecare cuvânt. N-am murit și n-am de gând.
Domnica s-a desprins, și-a șters ochii cu dosul palmei pline încă de urme de aluat, a luat plicul de pe jos unde căzuse și l-a băgat în buzunarul capotului, fără să-l mai privească.
— Bine. Îi păstrez. Dar să știi că i-aș fi dat înapoi și pe ăștia și oala și tot, numai să nu te fi îmbolnăvit.
— Și vreau ca de-acum, când redeschid salonul, dacă vrei să te tunzi, la mine vii gratis. Pe viață, a zis Ilinca.
— Nu discutăm nici pe-asta, a continuat, văzând că bătrâna dă să protesteze din nou. Am semnat deja și la notar o hârtie — dacă mie mi se întâmplă ceva, ai un loc în testamentul meu, o cotă din ce las eu în urmă. Nu ca să mori, să fie clar, ci ca să știi cât valorezi pentru mine.
Domnica n-a mai zis nimic. A luat mapa de pe pervaz, a pus-o în mâna Ilincăi și a împins-o ușor spre ușa proprie, de parcă discuția s-ar fi terminat oficial acolo.
A redeschis salonul în martie 2021, cu un credit mic de la bancă și cu Petrișor, care se întorsese imediat ce l-a sunat. Pe ușa de la intrare a pus un anunț mic, discret: "Vecinii mei cu vârsta peste șaizeci de ani au tuns gratuit în fiecare a doua vineri a lunii" — o regulă pe care a ținut-o cu strictețe, indiferent cine mai era vecin sau nu.
În vara aceea i-a apărut un mesaj de la Cristina pe Instagram: "Ilinca, am văzut că ai redeschis, felicitări că te-ai vindecat! Hai să ne vedem, ne facem o Trattoria ca pe vremuri, mi-e tare dor de tine." Ilinca a citit mesajul stând pe scaunul de la recepție, între două programări, cu foarfeca încă în buzunarul halatului. A scris "Mă bucur mult, sună-mă" și a apăsat trimite. Apoi a pus telefonul pe blat, cu ecranul în jos, exact cum îl pusese și în seara aceea cu punga de gheață pe cap, și s-a întors la clienta din fotoliu.
Cristina n-a mai sunat, iar Ilinca n-a mai scris.
A doua vineri din luna următoare, Domnica a venit la ora fixată, cu capotul de acasă schimbat pe o bluză de sărbătoare, și s-a așezat în fotoliul de lângă geam, cel pe care i-l ținea mereu liber. Ilinca i-a pus prosopul pe umeri, i-a scuturat gulerul, a luat foarfeca și pieptenele.
— Ca de obicei? a întrebat-o, prinzând o șuviță de păr alb între degete.
— Ca de obicei, a zis Domnica, închizând ochii mulțumită în oglindă.
