Petrecerea de Crăciun de la firma soțului cădea mereu în a treia vineri din decembrie. Anul ăsta închiriaseră tot parterul unui restaurant de pe malul lacului Tei, cu vedere spre alee înzăpezită, cu ospătari în veste bordo și cu un vestiar în care mirosea a paltoane ude și parfumuri străine. Invitația era pentru angajați cu însoțitor — în mailul de la HR scriseseră asta bold, de două ori, ca nimeni să nu aibă dubii.
Magda stătea la intrare cu invitația pe telefon și privea cum fata cu lista de invitați plimbă degetul pe ecran, mijește ochii și se uită pe rând la ea, la Nicolae și la doamna Cristina, care tocmai își descheiase paltonul de puf și se uita prin hol cu un aer de proprietăreasă.
— Sunteți trei? întrebă fata. Pe listă scrie dumneavoastră plus o persoană.
Nicolae zâmbi cu zâmbetul ăla după care Magda își dădea de mult seama că urmează să scornească ceva ca lucrurile să iasă „așa cum vrea el, fără scandal".
— E mama, spuse el. Doar puțin. Stă cuminte, mănâncă un desert.
— Chiar așa, adăugă doamna Cristina. Nu-s o străină, sunt mamă.
Magda se întoarse spre cuier, prefăcându-se că-și aranjează fularul. O secundă strânse din dinți atât de tare încât simți o durere în tâmplă. Știa cum se va termina. Mereu la fel. Întâi mama lui Nicolae zice ceva, apoi el începe să explice, apoi zâmbește cui trebuie, apoi toată lumea se preface că așa era normal. Iar ea o să stea alături și o să simtă cum se stinge ceva în ea, de parcă cineva ar închide încet un robinet.
Fata cu lista dispăru în spate, se întoarse după un minut cu șefa ei. Aceasta aruncă o privire spre toți trei, oftă și le întinse trei brățări de hârtie. Nicolae mulțumi ușurat, de parcă tocmai obținuse o promovare. Doamna Cristina își luă brățara, o studie cu interes și îi spuse Magdei:
— Vezi, draga mea, totul se rezolvă. Trebuie doar să știi să vorbești cu oamenii, nu să stai deoparte cu mutra jignită.
Magda nu răspunse. Simțea cum brățara de la încheietură devine brusc prea strânsă, deși era de hârtie. Intrară în sala principală. În mijloc trona un brad uriaș, iar lângă el un fotograf tocmai monta un trepied. Din boxe se auzea o variantă vioaie de „Last Christmas", dar atât de încet încât nimeni nu dansa, doar se prefăceau cu toții că n-o aud. Lângă bufet mirosea a friptură și scorțișoară. Dincolo de geam, de partea cealaltă a lacului, luminile orașului se estompau în zăpada umedă.
Nicolae intră imediat în modul de firmă: spatele drept, „salut"-uri mai tari, bătăi ușoare pe umăr, glume rapide la care râdea el primul. Cu colegii de la muncă era altfel. Sigur pe el. Concret. Așa cum îl cunoscuse Magda acum patru ani, când îi aducea la ușă trandafiri galbeni, pentru că pe cei portocalii îi considera pretențioși, iar pe cei roșii — banali. Înainte să se mute împreună. Înainte ca mama lui să înceapă să vină la ei la fiecare a doua duminică.
Doamna Cristina se uita în jur cu o sclipire în priviri. Îi îndreptă lui Nicolae cravata, îi scutură un scam invizibil de pe umăr, apoi spuse tare, ca s-o audă toată lumea:
— Hai, fiule, arată-i mamei cât te apreciază aici.
Cineva de alături chicoti nervos. Magda luă de pe tavă un pahar cu suc de portocale, deși ar fi vrut vin, și sorbi o înghițitură. Sucul era călduț, prea dulce, îi lăsă pe limbă un strat lipicios. Stătea lângă geam și număra în minte câte ore mai erau până la final. Ieșeau cel mult trei, dacă plecau înainte de desert.
Nicolae dispăru pe undeva, vorbea cu directoarea de vânzări, cu un tip de la logistică. Apoi apăru lângă Magda, o luă de cot și o trase spre brad.
— Poza de firmă, spuse el. De familie, pentru soții și soțiile. Hai.
— Chiar vrei să stau la poză cu ea? întrebă încet Magda.
— Păi e doar o poză. Nu face scene.
Se apropiară de fotograf. Lângă brad se adunase deja un grup destul de mare: angajați cu partenerii lor, câțiva copii, un cuplu de la departamentul juridic care se ținea de mână. Fotograful făcea semn să se apropie, pentru că nu-i intra tot cadrul. Doamna Cristina se strecură între Magda și Nicolae, de parcă acolo i-ar fi fost locul. Râse, de-i zornăiră cerceii.
— Hai, fiule, mama trebuie să fie la mijloc, e clar.
Magda făcu un pas într-o parte, să-i facă loc. Atunci doamna Cristina întinse mâna și îi aranjă bluza la gât. Încet, cu grijă, ca și cum ar fi aranjat ceva într-o vitrină.
— Nu te supăra, draga mea, spuse ea, dar nu ca s-o consoleze, ci ca s-o audă ceilalți. Eu lângă tine par o babă. Trebuie să ai mai multă grijă de ten. La vârsta ta nu mai trece de la sine.
Fotograful înghețase cu degetul pe declanșator. Cineva de alături se înecă cu vinul. O femeie de la contabilitate, care stătea cel mai aproape, făcu un pas înapoi, de parcă s-ar fi trezit brusc prea aproape de o ceartă străină. Nicolae râse scurt, nervos, și spuse:
— Mama glumește.
Acel „mama glumește" sună mai rău decât tot restul. Pentru că era exact ce spunea el mereu când n-avea curajul să-i zică mamei lui nici măcar un cuvânt. Magda simți cum roșește. Nu de rușine. De furie. Sângele i se urcă în obraji, în urechi, în vârful degetelor.
— Nu glumesc, zâmbi doamna Cristina. Îi dau un sfat bun. Că mai târziu o să plângă că cele tinere sunt mai bune.
Fotograful drese glasul și făcu poza. Magda nu privea spre obiectiv. Se uita la Nicolae, care încă zâmbea, de parcă cineva i-ar fi ținut colțurile gurii ridicate cu ace invizibile.
Clic. Bliț.
Apoi Magda făcu ceva ce nu plănuise. Își scoase brățara de hârtie de la încheietură, o puse pe marginea tăvii de lângă bufet și porni spre vestiar. Nu fugea. Mergea cu pas normal. Își luă paltonul de la garderobier, îi lăsă zece lei bacșiș, pentru că n-avea mărunt, și ieși în aer liber.
Nicolae o ajunse din urmă la trecerea de pietoni. Ningea acum des, umed, i se lipea de pantofi. O prinse de mânecă.
— Magda, ce faci? Lumea se uita. Mama te place, doar că nu știe s-o spună, trebuie s-o înțelegi.
— Lasă-mă, spuse ea încet.
— Are vârsta ei, așa vorbește. Tu ești adultă, nu face din asta o tragedie. Nu te contrazice cu ea și e liniște.
— Du-te înapoi la mama ta, Nicolae. Sigur plânge deja că ai lăsat-o singură printre străini.
Nu plângea. Magda știa că nu plânge. Stătea lângă brad și lua cu siguranță a treia prăjitură, povestindu-i soției colegului de la contabilitate că „fata asta a fost mereu prea sensibilă".
Magda se urcă în autobuzul de noapte, linia 335. Stătea lângă geam, privea străzile înzăpezite și simțea cum îi trece încet arsura din obraji. Autobuzul săltă pe șinele denivelate, iar lângă ea, pe locul alăturat, cineva lăsase un pliant de la o pizzerie. Îl luă în mână și îl împături în patru, ca să-și ocupe degetele cu ceva.
În apartament — apartamentul lui, închiriat cu trei ani în urmă pe numele lui, la care ea doar contribuise financiar, pentru că așa era „mai simplu cu contractul" — își scoase pantofii, își turnă vodcă într-un pahar de la muștar, pentru că paharele erau în mașina de spălat, și se așeză pe podeaua bucătăriei, rezemată de frigider. Avea treizeci și șase de ani. Doar atâția și totuși atâția. Pe geam, vecinul își plimba câinele, un maidanez mic, care făcea pipi pe fiecare stâlp în parte. Magda privea și se gândea că ar vrea să știe să meargă pur și simplu mai departe, fără să se întrebe dacă o urmărește cineva.
Nicolae se întoarse trecut de ora unu noaptea. În antreu își scoase îndelung pantofii, apoi intră în bucătărie, deschise frigiderul, îl închise, își turnă apă de la robinet. Aprinse lumina și o văzu pe Magda.
— Stai aici? întrebă el.
— Stau.
— Te-ai gândit mai bine?
— Nu.
— Păi poate mâine îți ceri scuze mamei. O suni, îi spui că din nervi, că-ți pare rău.
Magda se ridică de pe podea. Genunchii îi amorțiseră. Se uită la el, la cravata legată impecabil, pe care mama lui i-o îndreptase în seara aceea, și brusc înțelese că de mult nu mai iubește omul ăsta. Nu așa cum trebuie. Poate deloc.
— Nu sun, spuse ea. Și nu mă mai întorc la petrecerea voastră de Crăciun.
— E petrecerea noastră, o corectă el apăsat.
— Nu, Nicolae. E a ta și a mamei tale. Eu am fost acolo invitată. Și acum nici măcar invitată nu mai vreau să fiu.
Dimineața își făcu bagajul. O geantă mare, sport, cu logo de la o sală de fitness la care fusese de trei ori înainte să-și dea seama că nu are timp. În geantă intrară: patru perechi de chiloți, periuța de dinți, încărcătorul, laptopul, actele, două pulovere, blugi, trusa de cosmetice. Pantofi de schimb, că era iarnă. Verigheta o lăsă pe pervazul din bucătărie, lângă borcanul cu murături pe care mama lui Nicolae îl adusese în noiembrie. Nu lăsă niciun bilet.
O sună pe o colegă de la muncă, pe care n-o mai văzuse de un an, și o întrebă dacă poate sta la ea două săptămâni. La telefon se lăsă tăcerea. Apoi:
— Dă-mi adresa, vin după tine. Doar ieși înainte să se trezească el.
Taxiul veni după nouăsprezece minute. Magda stătea în stație lângă bloc, iar din cer continua să ningă, cu fiecare minut mai fin, de parcă orașul ar fi suflat ultimul strat al nopții. Șoferul de taxi se uită întrebător spre ea, dar nu spuse nimic. Îi arătă pe telefon adresa din Colentina. Coborâră.
Două săptămâni mai târziu găsi prin agenție o garsonieră în Titan, pe numele ei, cu un contract pe care nu figura nimeni în afară de ea. Douăzeci și opt de metri pătrați, etajul patru fără lift, chirie de o mie opt sute de lei, bucătărie oribilă, dar în schimb dormitor separat cu geam spre răsărit. O închirie pe loc. Plăti garanția din economiile pe care le ținea în contul „vacanța 2026". Rămăseseră exact trei sute de lei până la salariu. Avea să reziste.
Nicolae o sună zilnic în primele două săptămâni. Apoi la două zile. Apoi începu să scrie. Magda citea, nu răspundea.
Odată scrisese: „Tu ai plănuit asta. Ai făcut scena special ca să ai motiv de plecare."
Nu răspunse. Știa că ăsta e mecanismul lui: dacă se rupe ceva, trebuie găsit un vinovat. Găsea mereu unul. De cele mai multe ori pe ea.
În garsonieră nu era brad. Magda cumpără de la Decathlon niște ghirlande solare, pentru că se dusese la casă după o pătură, și le atârnă deasupra patului. Nu pentru că era Crăciunul. Pentru că voia să aibă lumina ei.
De Ajun primi un colet de la Nicolae. Curierul stătea în ușă cu o cutie legată cu fundă roșie. Înăuntru era o cremă cu vitamina C, un aparat de masaj facial, o cremă pentru cearcăne — și un buchet de trandafiri galbeni, aceiași pe care i-i aducea odată la ușă, doar că acum cumpărați de la o benzinărie, deja ușor ofiliți pe la marginile petalelor. Alături, un bilet scris de mâna mamei lui: „Mama a ales cosmeticele. Zice că în sfârșit o să te ajute. Trandafirii sunt de la mine, ca să-ți amintești cum a fost la început."
Magda puse cutia pe pervaz și un minut se uită la ea ca la ceva ce n-ar trebui să existe. Scoase trandafirii, îi privi la lumină — trei petale erau deja maronii pe margini — și-i puse la loc printre cosmetice. Apoi ambală totul, comandă un curier pentru ridicare, iar la rubrica „retur la expeditor" scrise adresa apartamentului în care locuia acum el singur cu mama lui, și numele lui. Adăugă un bilet:
„Ajutați-vă întâi pe voi. Returnez și trandafirii — nu se potrivesc cu apartamentul ăsta."
Trimise coletul.
De Crăciun se duse la o cafenea chiar pe malul lacului, aceea la care nu se merge cu mama, ci doar cu tine însuți. Comandă un ceai cu merișoare și o prăjitură cu piersici. Plăti cu cardul. Lângă geam, dincolo de care se roteau pescărușii, deschise aplicația băncii, găsi ordinul de plată permanent: „transfer către Nicolae — contribuție la chirie, suma 1700 lei". Își aminti cum începuse — acum doi ani, când se mutase în apartamentul lui închiriat, iar el îi spusese că, din moment ce contractul era pe numele lui, mai bine îi transferă ea partea ei lunar, ca „să nu complicăm cu împărțirea contului". Fusese de acord, pentru că atunci așa fusese mai simplu. Acum apartamentul rămăsese la el, iar transferul continua în fiecare lună, un obicei mai puternic decât despărțirea.
Trase degetul spre dreapta. Ordinul de plată dispăru.
Apoi îi șterse numărul.
În buzunarul paltonului, pe fundul de tot, găsi o hortensie veche de hârtie creponată de la un restaurant de demult — o amintire de acum câțiva ani, de la o cină la care Nicolae îi adusese pentru prima dată trandafiri galbeni, iar ea băgase în buzunar floarea aceea de hârtie de pe masă, fiindcă i se păruse caraghioasă și drăguță în același timp. Acum era decolorată, mototolită, cu totul alta decât atunci. Se apropie de coșul de gunoi de la intrarea în cafenea și o aruncă odată cu bonul. Nu se uită în urmă să vadă dacă a căzut înăuntru.
Apoi ieși pe aleea înzăpezită, zâmbi unui pescăruș care o privea, și porni înainte, spre pod, fără să se mai uite în urmă la nimeni.
