De fiecare dată când Elena cobora din tren în gara din Făgăraș, tatăl ei o aștepta pe aceeași bancă.
Nu conta dacă trenul întârzia zece minute sau două ore. Ilie venea devreme, cu șapca lui veche și cu o sacoșă în care mama pusese plăcinte cu brânză.
— Să nu mănânci prostii pe drum — îi spunea el, deși Elena avea deja cincizeci și șapte de ani.
Ea locuia la Brașov, avea un serviciu bun, un apartament și doi copii mari. Uneori i se părea caraghios că părinții continuau să o trateze ca pe o fată.
Până în ziua în care banca a rămas goală.
Mama ei, Maria, murise prima, după o boală scurtă. Ilie rezistase încă opt luni. În fiecare seară îi așeza fotografia lângă farfurie și îi povestea ce făcuse în grădină.
Într-o dimineață de februarie, vecina l-a găsit în fotoliu, cu radioul pornit și o pătură pe genunchi. Părea că adormise așteptând pe cineva.
După înmormântare, Elena s-a întors singură la Brașov. Când trenul s-a oprit în gară, s-a uitat instinctiv spre bancă.
Era ocupată de un bătrân necunoscut.
Atunci a simțit că lumea devenise brusc mai rece. Nu pentru că afară ningea, ci pentru că nu mai exista nimeni care să îi urmărească trenul, să se teamă că nu mâncase și să îi spună că slăbise, chiar dacă se îngrășase.
În săptămânile următoare, Elena nu a mai răspuns la telefoane. Copiii aveau viețile lor, iar casa părinților urma să fie vândută. I se părea că odată cu ei dispăruse și ultima dovadă că fusese cândva copilul cuiva.
Într-o seară, cineva a bătut la ușă.
Era Andrei, băiatul de paisprezece ani al vecinei. Mama lui lucra în Italia, iar el locuia cu bunica.
— Doamna Elena, bunica a fost dusă la spital. Pot să stau puțin aici? Mi-e frică să rămân singur.
Elena l-a lăsat să intre. I-a încălzit supă și a pus pe masă ultimele plăcinte păstrate în congelator, făcute de mama ei.
Băiatul a mâncat în tăcere.
— O să se întoarcă bunica? — a întrebat.
Elena nu știa ce să răspundă. S-a așezat lângă el și i-a luat mâna.
— Până aflăm, eu sunt aici.
În noaptea aceea, Andrei a adormit pe canapea. Elena l-a acoperit cu pătura tatălui ei și a simțit pentru prima dată după multe luni că în cameră nu mai era atât de frig.
Mai târziu, a început să îl ajute la teme și să îi pregătească mâncare. Nu încerca să îi înlocuiască mama sau bunica. Doar îl aștepta.
În primăvară, când Elena s-a întors din nou la Făgăraș pentru ultimele acte, Andrei a insistat să o însoțească.
Când au coborât din tren, băiatul s-a așezat pe banca unde o așteptase tatăl ei.
— Vă aștept aici — i-a spus. — Să nu vă întoarceți singură.
Elena și-a întors capul ca să nu îl vadă plângând.
Când părinții pleacă, lumea devine mai rece, pentru că nu mai există oamenii care te așteptau pur și simplu pentru că exiști. 💔
Dar uneori căldura lor se întoarce prin oamenii pe care alegem noi să nu-i lăsăm singuri.
