În dimineața în care executorul judecătoresc a bătut la poartă, Elena tocmai scosese din cuptor o tavă cu plăcinte.
Mirosul de mere și scorțișoară umplea bucătăria casei din Brașov. Era casa în care își crescuse copiii, își îngrijise soțul până în ultima lui zi și își legănase nepoții în serile de vară.
Bărbatul de la poartă ținea în mână un dosar.
— Doamnă Elena Dumitrescu?
— Eu sunt.
— Casa urmează să fie executată pentru neachitarea creditului.
Elena a simțit că pământul se înclină sub picioarele ei.
Cu doi ani înainte, fiul ei cel mic, Radu, îi ceruse să garanteze un împrumut pentru firma lui. Îi promisese că nu există niciun risc.
— E doar o semnătură, mamă.
Firma falimentase. Radu plecase la muncă în străinătate, rușinat și îngropat în datorii. Elena ascunsese totul de fiica ei, Cristina.
Nu voia ca cei doi copii să se certe.
Timp de luni întregi vânduse bijuteriile, economiile și chiar verigheta. Dar nu fusese suficient.
Când Cristina a aflat, a venit val-vârtej de la București.
— Mamă, cum ai putut să nu-mi spui?
— Aveai serviciu, copii, rate… Nu voiam să-ți pun și povara mea în spate.
— Tu nu ești o povară!
Elena a întors capul.
— Oricum, casa e pierdută.
În acea seară, Cristina l-a sunat pe Radu. La început au țipat unul la altul. Au scos la suprafață toate reproșurile adunate în ani.
Elena asculta din camera alăturată și plângea.
A doua zi dimineață, Radu a apărut la poartă.
Era mai slab, cu părul încărunțit la tâmple și cu o geantă veche în mână. Nu-și mai văzuse mama de aproape un an.
A îngenuncheat în fața ei.
— Iartă-mă, mamă.
— Ridică-te, băiatule.
— Din cauza mea pierzi casa.
— Casa e din cărămizi. Tu ești copilul meu.
Radu și-a acoperit fața cu palmele.
Cristina a intrat în curte. Pentru câteva clipe, frații s-au privit în tăcere.
Apoi Cristina a întins mâna.
— Nu mai avem timp să ne învinovățim. Trebuie să găsim o soluție.
Au vândut apartamentul mic pe care Radu îl mai avea în Ploiești. Cristina a refinanțat o parte din datorie, iar soțul ei a contribuit cu economiile familiei. Chiar și nepoata cea mare a adus un plic cu banii strânși pentru prima ei mașină.
— Nu, draga bunicii, nu pot să-i iau.
— Bunico, eu îmi pot cumpăra o mașină mai târziu. Dar casa asta este locul în care am crescut cu toții.
Nu au reușit să păstreze întreaga proprietate. Au fost nevoiți să vândă grădina și vechiul atelier din spate.
Dar locuința a rămas.
În prima duminică după rezolvarea actelor, familia s-a adunat în bucătărie. Elena a făcut din nou plăcinte cu mere. Radu a reparat ușa, Cristina a spălat perdelele, iar nepoții au râs în jurul mesei.
La un moment dat, Elena a privit scaunul gol al soțului ei.
— Tatăl vostru ar fi fost mândru că sunteți din nou împreună.
Radu a lăsat privirea în jos.
— Am pierdut atât de multe, mamă.
Elena i-a luat mâna.
— Putem pierde aproape totul. Dar dacă avem o familie, vom avea întotdeauna pe cineva pe care să ne sprijinim.