Dona își turnă un pahar cu apă rece de la robinet. Pe masă, lângă farfuria cu prăjitură, zăcea factura de la gaze. Două sute treizeci și șapte de lei.
— Ne-am gândit să mai tăiem din cheltuieli, — spuse ginerele, Dan, fără să-și ridice ochii din telefon.
Nora, Anca, amesteca tacticos în ceașca de cafea. Pe unghii avea o ojă roz-pudrată, impecabilă, proaspăt făcută la salon. Dona se uită la degetele ei și-și ascunse instinctiv mâinile sub masă. Mâinile care spălaseră scutece, făcuseră piureuri, șterseseră muci și culeseseră boabe de orez de pe gresie.
— Da? Ce anume?
— Păi, aveți pensia de la stat, — Anca vorbea pe un ton egal, de contabilă care explică unui client încăpățânat. — Trei mii o sută de lei. După ce plătiți întreținerea, vă rămân peste două mii. Pentru o persoană singură, sunt bani mai mult decât suficienți. Noi am zis să nu vă mai dăm acei o mie de lei pe lună. Oricum îi băgați în medicamente și alte prostii.
Dona privi factura. Cu o seară înainte, plătise din pensia aia ratele la frigiderul luat în urmă cu trei luni de fiică-sa. Una bucată combina frigorifică Samsung, argintie, încăpătoare. O cumpărase cu actele pe numele ei, că alor mei, zicea Anca, le scade scorul de credit.
— Deci voi nu-mi mai dați niciun leu? — întrebă Dona, foarte încet.
— Exact, — confirmă Dan, zâmbind ușurat, de parcă tocmai rezolvase o problemă spinoasă la firmă. — Bunicii moderni se implică din dragoste, nu pe bani.
Dona simți cum ceva în piept i se strânge, un nod rece, metalic. Se uită la ceasul de perete. Ora cinci. În mod normal, la ora asta le dădea copiilor iaurt cu cereale. Pe urmă, desene animate, baia de seară, lupta cu pernuțele și pijamalele. Opt ore pe zi. Uneori zece. În weekenduri, când cei doi plecau la munte, stătea și doisprezece.
— Dan, tu realizezi că eu stau cu copiii voștri? — spuse Dona, simțind cum vocea începe să-i tremure ușor.
Ginerele își dădu ochii peste cap.
— Mamă Dona, nu începeți. Stați cu nepoții. Asta-i bucuria dumneavoastră. Noi muncim ca să aveți ce pune pe masă.
— O mie de lei pe lună pentru douăzeci și două de zile lucrătoare înseamnă doi lei și ceva pe oră, — Dona împinse paharul cu apă mai la o parte. — Asta nu-i ajutor, Dane. Asta e bătaie de joc.
Anca izbucni într-un râs scurt, ca un lătrat.
— Ia te uită, s-a trezit sindicalista. Doi lei pe oră? Dar ce, sunteți doamnă la curățenie? Le sunteți bunică, nu bona angajată cu contract de muncă!
Dona se ridică de la masă. Se duse încet la cuierul din hol. Își scoase cu grijă geanta din cuier, o geantă de piele maro, veche, dar bine întreținută. Căută în buzunarul interior. Scoase un inel cu o cheie ruginită și o puse pe gresie, la picioarele ginerelui.
— Ce-i asta? — întrebă Dan, holbându-se la cheia de la apartamentul lor.
— Restituirea, — spuse Dona, calmă de parcă ar fi anunțat ora. — Dacă nu mai sunt plătită, nu mai am program. De mâine, copiii îi luați voi de la grădiniță. Pregătiți-le voi pachețelul. Când sunt bolnavi, vă luați voi concediu medical. Eu am ieșit la pensie. Gata cu turele de noapte. Mă duc acasă să citesc o carte.
— Ați înnebunit! — Anca sări în picioare, răsturnând ceașca de cafea. Lichidul maro se întinse pe fața de masă bej, proaspăt spălată de Dona. — Unde vă duceți? Pe noi cine ne ajută?
— Poate iubirea necondiționată, — zâmbi trist Dona, deschizând ușa de la intrare. — Sau un contabil bun. Seara bună.
Timp de o săptămână, telefonul sună în gol. Dona ieșea în parc, se uita la porumbeii care se băteau pe firimituri, își cumpăra câte un cornet de înghețată fără zahăr. Se simțea de parcă ar fi aruncat o raniță plină cu pietre din spate. Știa că urmează furtuna. Și se pregătise.
Furtuna veni într-o vineri seară. Ploua mărunt și rece, iar Dona tocmai terminase de spălat vasele când soneria începu să țipe ascuțit. Ciocănituri puternice în ușa de la intrare. Se ștergă pe mâini de prosop și se duse în hol. Nu deschise. Se uită pe vizor. Afară, pe palierul întunecat de la etajul patru, stătea Dan. Cu părul ud, ținând-o pe fetița de cinci ani, pe Clara, într-o mână, iar în cealaltă un ghiozdan cu supereroi.
— Deschideți, doamnă Dona! — strigă el, trăgând de clanță. — E urgență! Pe Anca a băgat-o de urgență în spital. Pietre la rinichi sau nu știu ce. Băiatul e la maică-mea, dar pe Clara n-are cine s-o ia. Stați cu ea până mâine dimineață, vă rog eu frumos!
Inima Donei bătu să-i spargă pieptul. Nu de milă, ci de furie. Îl cunoștea pe Dan. Mințea cu aceeași naturalețe cu care respira. Își aminti de ultima oară, când o chemaseră la ei acasă să stea „o oră” și se întorseseră după două zile, bronzați și cu sclipici pe haine.
Trase adânc aer în piept. Întredeschise ușa. Clara dădu să intre, dar Dona îi blocă drumul cu piciorul.
— Stai tu acolo, puișor. Așteaptă nițel. Domnu’ Dan, unde-i Anca acum? La ce spital?
Dan se foi, ud leoarcă pe palier.
— La… la Sfântul Gheorghe. Sau Sfântul Spiridon. Nu știu exact, m-a sunat de pe telefonul asistentei. Hai, că e frig și copilul tremură.
— Sigur nu-i la ziua lui Cristi, la piscină? — întrebă Dona, cu blândețe. — Că am văzut pe Facebook ce rochie și-a luat.
Ginerele încremeni. Buzele i se mișcară fără să scoată vreun sunet.
— Ce vorbiți? Nu pricep.
— Ba pricepi, băiatu’ mamei. Am văzut story-ul Veronicăi. E la clubul Infinity, la două străzi de voi. Petrecere cu tematică hawaiiană. Masa e plină de cocktailuri. Am văzut-o și pe Anca. Râdea, săraca, se ținea cu mâna de burtă, probabil de durere.
Fața lui Dan deveni albă ca varul apoi se aprinse stacojiu. Strânse maxilarele până scrâșniră.
— Băga-v-aș în mormânt, bătrâna dracu’! — șuieră el, fără să-i pese că fetița îl aude. — Ne spionați conturile? Sunteți bolnavă! De doi lei vă căcați pe noi!
— Nu. De demnitate, — răspunse Dona.
Trase ușa, o închise și răsuci cheia în broască de două ori.
Fu o nebunie. Dan bătea cu pumnii în ușă de zgâlțâiau tencuiala și vecinii. Clara începu să plângă isteric, cu sughițuri. Dona stătea sprijinită cu spatele de ușă, cu ochii închiși, numărând secundele. Au trecut șapte minute lungi cât un an. Apoi, liniște. Pași grei pe scări. O ușă de mașină trântită. Motor ambalat. Plecaseră.
Dona se duse în sufragerie. Scoase din vitrină o sticlă cu vin de coacăze, ținută pentru ocazii speciale. Chiar era o ocazie specială. Își turnă un pahar plin. Pe telefon, văzu zece apeluri pierdute de la fiică-sa. Le ignoră. Intră pe Facebook. Găsi pagina clubului Infinity. Căută secțiunea de evenimente private. Dădu scroll până găsi poza de grup, postată cu doar două ore în urmă. Acolo era Anca, cu o cunună de flori de plastic pe cap și un zâmbet până la urechi. Lângă ea, Dan, ținând o sticlă de șampanie scumpă. Sub poză, un comentariu al Veronicăi: „Cei mai tari nași! Mulțumim de cadou, copii!”
Dona își puse paltonul. Ieși din casă și chemă un taxi.
Clubul Infinity mirosea a clor și a bani. Pe holurile cu mochetă vișinie, chelnerii cărau platouri cu fructe de mare. Dona se opri în fața recepției. O tânără cu părul prins în coc o măsură din priviri, de sus până jos, observând paltonul demodat și ghetele ude.
— Pot să vă ajut?
— Căutați-mă la petrecerea domnului Cristian Iacob. Știți dumneavoastră, cea cu tematică hawaiiană.
— Trebuie să vă anunț…
Dar Dona o ignoră. Se îndreptă spre singura sală de unde venea muzică retro dată la maxim. Deschise ușile duble.
Căldura și gălăgia o loviră frontal. Vreo cincizeci de oameni, unii în pantaloni scurți și cămăși grotești, dansau pe ring. Pe o masă lungă erau platouri aproape goale. În capăt, lângă lumânările plutitoare, stăteau Anca și Dan. El îi șoptea ceva la ureche, ea râdea, dând pe gât dintr-un pahar cu ceva roz.
Dona păși înăuntru. Tocurile ei joase făceau un zgomot sec pe gresie. Câțiva invitați întoarseră capetele, văzură bătrâna nepotrivită cu decorul, după care își reluară conversațiile.
Dan o văzu primul. Zâmbetul îi îngheță. Paharul de whisky îi alunecă printre degete și se sparse pe podea. Sunetul sticlei spărgându-se atrase atenția tuturor. Muzica era dată mai încet, cineva apăsase pe pauză.
Dona nu se opri până nu ajunse la un metru de masa lor. I se adresă Ankăi, dar vocea îi răsună în liniștea brusc instalată, ca un clopot spart.
— Mă bucur că te simți mai bine, Anca. Pietrele la rinichi se tratează bine cu șampanie, se pare.
Invitații amuțiră. Cineva tuși stingherit. Anca se ridică, împingând scaunul. Fața îi era o mască a furiei pure.
— Tu ești? Ai venit până aici? Ești nebună, nu ai scăpare! Să pleci imediat!
— Am vrut doar să verific dacă mai e nevoie de mine. Mi s-a spus că e urgență, — Dona ridică din umeri. — Am crezut că e vorba de viață și de moarte când mi-ai lăsat fetița pe palier și ai fugit ca hoții. Nu știam că e vorba de ziua lui Cristi. Dar văd că v-ați recuperat miraculos.
Dan se ridică și el, umflându-și pieptul. Pumnii îi erau încleștați. Era beat și umilit.
— Ieși afară! — urlă el, cu o voce care nu mai era a lui. — Ieși afară acum, scorpie bătrână ce ești, sau chem paza și te dau în judecată pentru hărțuire!
Dona nici nu clipi. Întoarse capul spre restul mesei, unde un bărbat chel, ușor transpirat, o privea cu gura căscată. Pe cardul de la piept scria „Director General”.
— Dumneavoastră trebuie să fiți șeful lui Dan. Scuze că vă stric petrecerea. Voiam doar să vă cunosc. Să știți că ginerele ăsta minunat și-a abandonat copilul acum o oră pe scara unui bloc ca să vină aici. Și-a mințit soacra că nevasta e pe moarte. A lăsat-o pe fetiță să plângă la ușa mea. Doar ca să bea un pahar cu dumneavoastră. Să nu-i dați vreodată pe mână responsabilități serioase. Minte cum respiră.
Se făcu o liniște atât de adâncă încât se auzea cum ploua afară, pe acoperișul de sticlă. Directorul se uită la Dan, apoi la Anca, apoi la petele de șampanie de pe fața de masă. Nu spuse nimic. Dădu ușor din cap, aprobator. Anca izbucni în plâns. Un plâns nervos, uscat, de epavă.
Dona se întoarse cu spatele. Mergea la fel de încet cum venise. La ușă, se opri lângă un chelner speriat.
— Pardon, unde e garderoba? Am lăsat umbrela.
Dormi acea noapte mai bine decât dormise în ultimii cinci ani. Telefonul vibra întruna pe noptieră, dar ea îl băgase sub pernă cu sunetul oprit.
A doua zi dimineață, Anca veni singură. Cu ochii roșii, fără ojă, fără epilat, fără aere de regină. Îmbrăcată într-un trening vechi. Dona era în sufragerie, făcea rebus. O privi pe fereastră cum așteaptă în fața blocului, neîndrăznind să sune. Stătu acolo o oră. Pe urmă, sună la interfon.
— Mamă… îmi pare rău, — vocea îi era stinsă. — Am greșit. Am fost niște nesimțiți.
Dona își scoase ochelarii.
— Știu. Sunteți.
— Dan e dat afară. Directorul a zis că nu tolerează așa ceva în echipă. A plecat azi-noapte de acasă. Nu știu ce ne facem. Ratele, grădinița…
— Asta-i viața, Anca. Când calci pe oameni în picioare, la un moment dat pământul se surpă.
Se lăsă o tăcere lungă, încărcată.
— Am nevoie de tine, mamă, — șopti Anca, și acum chiar plângea cu lacrimi adevărate, fără public. — Nu de bani. De tine.
Dona se uită la hârtia cu rebusul. Îi mai rămăsese un singur cuvânt de completat. Pe verticală. Șase litere, cu sensul de „acceptare a realității”. Zâmbi ușor, fără amărăciune.
— Știu că ai. Dar acum nu pot. Am ora mea de liniște. Trece mâine pe la mine, după ce termini tura de dimineață la o fabrică de împăcări. Poate bem o cafea.
Închise interfonul. Se aplecă asupra rebusului. Luă pixul și notă apăsat, cu litere mari: T E R A P I E. Perfect. Se potrivea.
