Era o după-amiază de noiembrie, din acelea în care lumina pare că se stinge înainte de ora patru. Alina tocmai ieșea din librăria unde lucra, pe Bulevardul Unirii, când l-a văzut pe Andrei sprijinit de un stâlp, cu mâinile în buzunare și o expresie pe care o știa prea bine — aia de „am decis deja, nu mai e nimic de discutat”.
— Am vorbit cu mama, — i-a spus el în loc de salut. — Te așteaptă. Mâine îți dai demisia și pleci la Brașov. Ai grijă de ea.
Alina l-a privit o secundă, apoi a zâmbit ușor.
— Bună seara, Andrei. Ce faci pe aici? Nu cumva ai venit să-mi spui că ai gătit tu în seara asta?
— Alina, nu face pe proasta. Mama e singură, tata abia se mișcă. Nu se mai poate. Trebuie să pleci. Punct.
— Punct, — a repetat ea, ca și cum ar fi cântărit cuvântul pe limbă. — Și tu unde vei fi, de curiozitate?
— Ce treabă am eu? Eu lucrez. Eu câștig banii casei. Tu poți să-ți iei oricând concediu fără plată sau să-ți dai demisia, că oricum nu câștigi cât mine.
Alina și-a strâns fularul în jurul gâtului. O adiere rece venea dinspre piață, dar nu frigul o deranja.
— Și Corina? — a întrebat ea. — Sora ta. Ea nu poate?
— Corina?! — Andrei a pufnit. — Corina are copii mici. Nu poate să-și lase viața așa, de azi pe mâine.
— Dar eu pot.
— Tu ești nevasta mea. E normal. Așa fac toate nevestele.
Alina s-a uitat la el lung. Purta geaca aia neagră pe care i-o cumpărase ea de ziua lui, în urmă cu doi ani, după ce economisise trei luni. Acum stătea în ea ca un stăpân și îi spunea să-și părăsească postul, orașul, viața.
— Bine, — a spus ea pe un ton egal. — Vorbim diseară acasă.
— Nu mai am ce vorbi. E rezolvat.
El s-a întors și a plecat fără s-o mai privească.
În seara aia, Alina s-a oprit la supermarketul de lângă bloc. Voia să cumpere ceai de tei și pâine proaspătă, ceva simplu, care s-o ancoreze într-o realitate în care ea încă avea control. Pe culoarul cu lactate a dat nas în nas cu Laura, colega ei de la librărie, o femeie care vorbea repede, râdea zgomotos și nu se temea niciodată să spună lucrurilor pe nume.
— Alina, ce față ai! Ai văzut o fantomă?
— Mai rău. Mi-a văzut soțul viitorul. Se pare că eu sunt îngrijitoarea părinților lui. Cu normă întreagă. De mâine.
— Poftim?!
Alina i-a povestit tot, în vreme ce Laura își ținea coșul nemișcat, cu gura întredeschisă.
— Stai. Să înțeleg. Părinții lui au și o fiică. Dar tu, noră-mea, trebuie să lași totul?
— Nu trebuie. S-a decis. Așa mi s-a spus.
— Alina, asta e o nebunie curată. Tu realizezi că te-au pus într-o cutie și au scris pe ea „disponibilă”?
— Mda, doar că au uitat să mă întrebe dacă mă livrează sau nu.
Au râs amândouă, un râs amar, de solidaritate.
— Uite ce-ți spun eu, — a făcut Laura, apropiindu-se. — Oamenii aceștia nu te văd. Tu pentru ei ești un aparat de îngrijire. Te bagi, nu te bagi?
— Nu mă bag.
— Bravo. Singura grijă pe care trebuie s-o ai e grijă de tine.
Când a ajuns acasă, apartamentul era deja cald și mirosea a detergent. Andrei mâncase ceva și lăsase farfuria în chiuvetă, ca de obicei. Pe masă, telefonul Alinei a vibrat. Corina.
— Alina, draga mea! — vocea cumnatei curgea ca o miere prea dulce. — Andrei mi-a spus. Vai, ce noroc pe noi! Ești o comoară, jur! Nu știam cum o să ne descurcăm cu mama. Tu chiar ai suflet mare.
— Corina, eu nu ți-am spus încă nimic.
— Păi… Andrei a zis că e stabilit. Că mâine îți dai demisia și pleci.
— Andrei a spus multe. De exemplu, anul trecut a spus că repară robinetul din baie. E stricat și acum.
La capătul celălalt s-a făcut liniște.
— Glumești, nu? — a întrebat Corina, cu glasul schimbat.
— Nu glumesc. Voi ați decis totul între voi, fără să mă întrebați. Foarte frumos, foarte familial. Numai că pe mine m-ați uitat.
— Alina, dar mama chiar are nevoie! Și tu oricum nu ai copii… Ai mai mult timp decât mine.
— Aha. Deci asta e regula. Cine n-are copii, pleacă la țară.
— Nu pune vorbele mele într-un con de umbră!
— Le pun exact unde le-ai lăsat. În realitate.
Corina a oftat, apoi a spus ceva ce Alina nu o să uite prea curând.
— O să-ți trimit eu bani. Lunar. Trei sute de lei. Pentru drum, pentru ce ai nevoie.
Alina a izbucnit în râs. Un râs curat, neforțat, de aproape îi venea să se așeze pe scaun.
— Trei sute de lei, Corina? Pe lună? Ca să-mi părăsesc apartamentul, meseria, viața? Ai idee cât costă un bilet de tren dus-întors până la Brașov?
— Nu fi așa meschină! Se adună!
— Știi ceva? Chiar se adună. Frumos. Păstrează-ți banii de țigări și gândește-te cum ai fi tu însăți în locul meu.
A închis și a rămas nemișcată câteva clipe. În ușă a apărut Andrei, frecându-și mâinile a satisfacție.
— Vezi că am vorbit și cu mama. I-am spus că vii. S-a bucurat.
— Mă bucur.
— Te-am ajutat, — a adăugat el mândru, ducându-se spre dormitor. Alina l-a urmat și a văzut că trăsese din debara valiza mare, cea pe care o folosiseră la singura lor vacanță, acum trei ani, la mare, atunci când încă mai râdeau împreună. Acum arunca în ea pulovere, cămăși de noapte, o pătură.
— Ce faci?
— Îți fac bagajul. Să fii gata.
Alina a rămas în prag, cu brațele încrucișate. Nu l-a oprit. Ceva în ea începea să se limpezească, ca un pahar de apă tulbure lăsat pe masă peste noapte. A doua zi, devreme, când Andrei încă dormea, a sunat-o pe soacră-sa.
— Mamă, vă mulțumesc pentru pătură și pentru că mi-ați pregătit patul.
— Vai, draga mea, n-ai pentru ce! Am aranjat camera, am pus cearșafuri curate. Când ajungi?
— Vă mulțumesc pentru pătură, — a repetat Alina, blând, și a închis.
Nu a spus că vine. Nu a spus că nu vine. A mulțumit. Atât.
Andrei s-a sculat pe la nouă și a găsit-o în bucătărie, bând cafea, liniștită. Pe hol, lângă ușă, valiza și două sacoșe mari.
— Gata! — a spus el cu o satisfacție grea, aproape solemnă. — Vezi că te-am convins?
— M-ai convins, — a zis ea.
— O să vezi, o să fie bine. O să stai acolo, ai grijă de mama, iar eu vin în weekenduri. Te sun în fiecare seară.
Alina a terminat cafeaua și s-a ridicat.
— Poți să chemi un taxi?
— Sigur.
El a cărat valiza și sacoșele până jos, cu un aer de bărbat care își conduce nevasta într-o misiune nobilă. A pus bagajele în portbagaj, a deschis portiera, a așteptat să se urce.
— Să-mi scrii când ajungi. Ai adresa?
— Da.
— Sună-mă.
— Bine.
Taxiul a plecat. Andrei a rămas pe trotuar, cu mâinile în șolduri, privind mașina cum se îndepărtează pe bulevard. Apoi s-a întors în apartament. Era gol, dar nu își făcea griji. Ea acceptase. Plecase. Ce putea să fie mai simplu de atât?
Seara, pe la opt, a sunat telefonul. Era maică-sa.
— Andrei, Alina n-a mai ajuns. Am stat toată ziua cu ochii pe fereastră. Nimic. Ai vorbit cu ea?
— Cum să n-ajungă? A plecat la zece dimineața.
— Păi nu e. Ai verificat?
Andrei a închis și a format numărul Alinei. Robotul. A sunat din nou. Din nou robotul. A lăsat un mesaj. Niciun răspuns. Brusc, o neliniște adâncă i-a strâns stomacul. A intrat în dormitor. Șifonierul era pe jumătate gol. Partea ei de dulap — goală. Pe noptieră, cheile de la apartament și un bilețel scris de mână:
Chiria se plătește vineri. Tu ai insistat să plec, așa că acum e rândul tău să ai grijă de ce rămâne.
Nu era nici ură, nici răzbunare în cuvintele acelea. Era o liniște care îl înspăimânta mai mult decât orice țipăt.
Andrei s-a așezat pe marginea patului. Respirația i se oprise undeva în piept. Valiza pe care o pregătise el, sacoșele cărate de el, taxiul pe care îl chemase el. Fiecare gest al lui o împinsese mai departe, mai hotărâtă. Nu o pierduse în ziua aceea. O pierduse în toate zilele dinainte, când nu o mai întrebase nimic.
A sunat-o pe Corina, aproape fără glas.
— Nu mai vine.
— Ce vrei să spui?
— Că nu mai vine, Corina. A plecat. Nu la Brașov. A plecat de tot.
— Cum adică a plecat?! Și mama ce face? Cine are grijă de ea?
— Du-te tu.
— Eu?! Păi eu am copiii, eu n-am cum!
— Atunci găsește pe altcineva. Eu mi-am pierdut nevasta.
Corina a început să țipe, să spună că e vina lui, că el a forțat-o, că el a tratat-o ca pe o marfă. Andrei nu mai asculta. Se uita pe fereastră, la luminile orașului, și își amintea cum Alina râdea în seara când cumpărase fularul mov din piața Obor. Cum îi plăcea să stea pe balcon și să privească cerul în nopțile de vară. Cum îi spunea, când el ridica tonul: „Nu vorbi cu mine de parcă aș fi un sertar pe care îl închizi când nu-ți mai trebuie.”
Sertarul se închisese acum. Definitiv.
A doua zi s-a dus la librărie. Laura era în spatele tejghelei, aranjând niște volume de povestiri. Când l-a văzut, nu a zâmbit.
— Caut pe Alina.
— Nu e.
— Știu că nu e. Unde s-a dus?
— Nu ți-a spus?
— Nu. A dispărut.
— Nu a dispărut, — a spus Laura, rezemându-se de tejghea. — Ți-a făcut bagajul pe care i l-ai pregătit și a plecat acolo unde o așteaptă cineva care n-o trimite la pachet.
— Te rog… spune-mi unde e.
— De ce? Ca să-i spui iar „pleci și punct”?
Andrei nu a răspuns. Privea în podea, cu umerii căzuți, cu fața unui om care înțelege, în sfârșit, ce înseamnă să pierzi pe cineva fără să-l fi bătut, fără să-l fi alungat cu vorbe grele, ci doar neluându-l în seamă. Anulându-l.
— Ți-a lăsat ceva, — a spus Laura după o pauză. A scos de sub tejghea un plic.
Andrei l-a deschis cu mâini nesigure. Înăuntru, o singură fotografie: ei doi, la mare, în vara aceea, râzând cu capetele apropiate. Pe spatele fotografiei, un rând scris de mână:
Am fost fericită aici. Nu mi-ai luat asta. Dar nici n-ai mai întrebat dacă mai sunt.
S-a sprijinit de tejghea. Parcă tot aerul din încăpere se subțiase.
A sunat-o pe maică-sa. I-a spus că va veni el acasă în weekend, că va căuta o soluție, că o să facă tot ce trebuie. Fără s-o mai implice pe Alina. Fără s-o mai considere un dat.
— Dar cum rămâne cu fata aia? — a întrebat bătrâna. — Unde e?
— E acolo unde a lăsat-o inima. Și unde eu n-am mai căutat-o de mult.
A ieșit din librărie și a pornit pe Bulevardul Unirii, pe același trotuar unde cu două zile înainte îi dictase Alinei o viață întreagă. Acum mergea fără țintă, cu paltonul descheiat în frigul de noiembrie, ținând în mână fotografia ca pe o relicvă.
În aceeași seară, într-un apartament mic, cu pereți albi și o pisică portocalie tolănită pe canapea, Alina turna ceai de tei în două căni. Laura venise după tură, cu o sticlă de vin și cu o poftă nebună de a sta pur și simplu fără a face nimic.
— Te-ai gândit ce-o să faci? — a întrebat Laura.
— Da. Mâine merg să văd un atelier de legătorie manuală. Au nevoie de un ajutor. Plătesc modest, dar e ceva ce-mi place.
— Serios? Asta e minunat.
— Și luni am programare la un avocat. Nu de divorț, nu încă. Vreau doar să știu care-mi sunt drepturile. Să nu mai fiu vreodată un bagaj pe care-l face altcineva.
Au ciocnit canile, simplu, fără toasturi mari.
Peste trei zile, Andrei a bătut la ușa atelierului de legătorie. Nu știa sigur dacă era locul potrivit, dar urmase un fir subțire, întrebând în stânga și-n dreapta, până când Laura, în cele din urmă, i-a spus unde s-o găsească. Ușa era întredeschisă și se auzea miros de clei și de hârtie veche.
Alina stătea la o masă lungă de lemn, potrivind coperțile unei cărți vechi, cu o migală pe care el n-o mai văzuse de mult. Când l-a auzit intrând, a ridicat privirea fără teamă și fără grabă.
— Bună, — a spus el.
Ea a așezat încet pensula pe marginea mesei.
— Bună.
— Am venit să-ți spun ceva.
— Te ascult.
— Îmi pare rău. Pentru tot. Pentru valiză. Pentru „pleci și punct”. Pentru că am crezut că ești o extensie a vieții mele și nu o ființă întreagă. Am greșit.
Ea l-a privit o vreme, apoi a întins mâna și i-a arătat o pagină din cartea pe care o repara. Era o filă din „Micul Prinț”, cu desenul acela faimos — o pălărie care, dacă priveai cu atenție, era de fapt un elefant înghițit de un șarpe boa.
— „Ceea ce e important nu se vede cu ochii”, — a citit ea cu voce joasă. — Și totuși, Andrei, ceea ce nu se vede trebuie întrebat. Nu poți presupune.
Au coborât amândoi pe stradă. Era o după-amiază rece, cu o lumină portocalie care cădea pieziș pe clădirile vechi. N-au vorbit mult. La un moment dat, el a întrebat, cu o sfială care nu-i stătea în fire:
— Mai există vreo speranță?
Alina s-a oprit pe trotuar și și-a înfășurat fularul mov mai strâns.
— Nu știu. Poate. Dar nu azi. Și nu pentru că spun eu. Pentru că acum trebuie să-mi termin cartea aia, să văd ce iese din atelier, să petrec o lună întreagă fără să-mi spună nimeni ce să fac. Iar când o să fiu gata, poate o să iau eu un tren și o să văd dacă tu mai ești pe peronul din care m-ai expediat.
El a încuviințat, fără să mai adauge nimic.
S-au despărțit la colțul străzii. Andrei s-a întors spre casă — singur — și a început, pentru prima dată, să curețe apartamentul așa cum n-o făcuse niciodată. A reparat robinetul din baie. A pus o farfurie nouă în dulap, doar pentru ea, chiar dacă nu știa dacă va veni s-o folosească vreodată.
Alina, în aceeași seară, a stins lumina în atelier și a rămas câteva clipe în întunericul mirosind a clei și a pagini vechi. Înainte să iasă, a mai deschis o dată cartea și a citit, cu un zâmbet ușor, același rând pe care i-l arătase lui:
„Ceea ce e important nu se vede cu ochii.”
Apoi a încuiat ușa și a plecat. Luna noiembrie era deasupra orașului, ca o promisiune care nu se grăbește să se împlinească. Iar ea nu se grăbea nici ea.
