M-am uitat azi-dimineață la mine în oglinda din baie și n-am recunoscut femeia de acolo. Nu că ar fi fost cine știe ce dramă — doar niște cearcăne până la bărbie și un tricou pătat cu lapte praf, de-al lui Vasilică. Are patru luni și jumătate. Patru luni și jumătate în care n-am mai dormit mai mult de trei ore la rând.
Stau în Ploiești, într-un bloc de pe strada Democrației, la etajul trei, fără lift, și în fiecare dimineață car cărucioarele — că avem două, unul de interior și unul de exterior, cadou de la soacră-mea, care insistă că "pe vremea mea nu erau atâtea mofturi" — pe scări în jos, ca să ies puțin la aer, să nu înnebunesc între pereții ăștia patru.
Vecina de la doi, doamna Ecaterina, mă oprește aproape zilnic pe casa scării. E de vreo șaizeci și cinci de ani, are un pudel bătrân care mă latră de fiecare dată, și-mi zice, cu zâmbetul ăla pe care-l dau oamenii care au uitat cum e: "Ce bine arăți, draga mea, parcă nici n-ai născut!" Eu zâmbesc înapoi, îi mulțumesc, și mă gândesc că dacă ar ști cât mi-a luat să mă spăl pe cap azi — două întreruperi, un plâns și o cană de cafea rece pe care n-am mai apucat s-o beau — poate nu mi-ar mai spune asta.
Soțul meu, Bogdan, are un atelier auto pe șoseaua Buzăului, moștenit de la taică-su. Pleacă la șapte, vine la șapte seara, și crede sincer că "ajută" pentru că duce gunoiul de două ori pe săptămână. Nu-i rău, doar n-are habar. Într-o seară, acum vreo lună, l-am rugat să stea el cu Vasilică o oră, doar o oră, cât să fac un duș fără cineva să bată în ușă. A stat, dar toată ora aia a ținut copilul în brațe țeapăn, ca pe o colet fragilă, și când am ieșit din baie mi-a zis: "Vezi, nu e chiar așa de greu." Nu i-am răspuns nimic. M-am dus în bucătărie și am mâncat în picioare, direct din oală, o mâncare rece de-acum trei zile.
Ce nu se vede în pozele pe care le postez — puține, dar le postez, pentru că măcar acolo pot alege ce arăt — e că am plâns de trei ori săptămâna trecută fără motiv clar. Că mă doare încă locul cezarienei când mă întind după ceva prea repede. Că nu mai știu cine eram eu înainte să fiu "mama lui Vasilică" — pentru că așa mi se adresează acum toată lumea, chiar și cei din familie: "cum mai e mama lui Vasilică?"
Mama mea trăiește la Câmpina, la vreo treizeci de kilometri, și vine o dată pe săptămână, sâmbăta, cu un bagaj de zacuscă și sarmale congelate, de parcă aș fi în stare de asediu. Stă două ore, ține copilul, spală vase — și în ultima vreme am observat că astea două ore sunt singurele din săptămână în care respir cu adevărat normal. N-am spus-o niciodată cu voce tare, pentru că mi-era rușine să recunosc că am nevoie de-atâta ajutor pentru un lucru pe care, teoretic, "toate femeile îl fac".
Săptămâna trecută s-a întâmplat ceva care m-a scuturat. Bogdan a venit acasă vinerea și mi-a spus, aproape în treacăt, în timp ce-și scotea salopeta de la atelier, că duminică vine fratele lui de la Brașov cu nevasta și cu cei doi copii, și că "ar fi frumos să facem un grătar, ca lumea, cu masa pusă". Am simțit ceva strângându-mi pieptul. Nu pentru grătar în sine — ci pentru felul cum mi-a zis-o, ca și cum aș fi o firmă de catering pe care o anunți cu două zile înainte. N-am spus nimic atunci. Am dus vasele la spălat, am pus copilul la sân, și m-am uitat pe geam la parcarea de vizavi, unde niște puști băteau mingea sub un felinar stins.
Sâmbătă dimineață mama a venit, ca de obicei, și de data asta am spus-o. Prima dată cu voce tare, către altcineva decât mine: "Nu mai pot." Nu era o criză, nu am plâns isteric — doar am rostit-o simplu, stând pe marginea patului, cu Vasilică adormit lângă mine. Mama a lăsat punga cu sarmale pe masa din bucătărie și a venit să se așeze lângă mine. N-a zis "o să fie bine" și n-a zis "așa e la toate mamele". A zis: "Duminică nu faci niciun grătar. Eu vin de dimineață, iau copilul la mine până seara, tu dormi."
Duminică dimineața, la ora opt, mama era deja la ușă, cu geanta de scutece pregătită de vinerea trecută, de parcă știuse dinainte că o să am nevoie. Bogdan a rămas nedumerit în prag, cu tigaia de grătar în mână, întrebând cine face cumpărăturile pentru carne. Mama i-a răspuns, calm, fără să ridice tonul: "Faceți voi, frații amândoi sunt bărbați în toată firea." Și a plecat cu Vasilică, cu tot cu cărucior, cu tot cu geanta aia grea.
Am rămas singură în apartament pentru prima dată de patru luni și jumătate. Am tras storurile, am pus telefonul pe silent și am dormit șase ore fără întrerupere. Când m-am trezit, era după-amiaza târziu, lumina se schimbase pe pereți, și pentru câteva minute nu am știut nici măcar ce zi e. Mi-am făcut o cafea, am băut-o toată, caldă, stând pe balcon, ascultând vecinii de la parter care certau ceva la un radio prost reglat.
Bogdan s-a întors de la grătarul familiei, obosit și cam vinovat, pe la nouă seara. Cumnata lui îl tot întrebase, se pare, unde sunt și de ce nu am venit, și el nu prea știuse ce să răspundă. S-a așezat lângă mine pe canapea, a tăcut o vreme, apoi a spus: "Nu m-am gândit că e chiar așa greu pentru tine." Nu i-am cerut scuze pentru el, nu i-am spus că e în regulă. I-am spus doar ce vreau de-acum încolo: în fiecare duminică, de la nouă la trei, el stă cu Vasilică — singur, fără mine în cameră, fără mama să vină să-l salveze — iar eu ies din casă, chiar dacă doar ca să merg la o cafenea și să citesc o carte pe care n-am mai deschis-o de un an.
A fost de acord. Nu pentru că a înțeles pe deplin — cred că nici acum nu înțelege pe deplin — ci pentru că mama mi-a arătat, fără discursuri, că se poate altfel: cu o pungă de sarmale, o geantă de scutece pregătită dinainte și o propoziție scurtă spusă tare, la marginea patului.
