Ramona Bălan nu se gândea la o dimineață de februarie când urma să-și dea demisia din propria viață de dinainte. Se gândea la replicile de a doua zi, la lumina din platoul de la Buftea, la faptul că îi promiseseră un rol principal pentru sezonul următor al unui serial difuzat la o televiziune din Moscova — cel care o făcuse cunoscută sub numele Vera Ostapenko în peste unsprezece țări. Zece ani de carieră construiți cu răbdare, cu valize, cu nopți nedormite pe autostrada București–Otopeni.
În noaptea de 23 spre 24 februarie 2022 a dormit prost. Nu știa de ce. S-a trezit la 5:40, cu telefonul plin de mesaje de la mama ei din Cernăuți: „Suntem bine, dar se aud explozii". Ramona s-a ridicat în capul oaselor, pe patul din apartamentul închiriat de pe strada Cuza-Vodă, și a rămas așa, cu telefonul în mână, până s-a luminat de-a binelea afară.
Nu era actriță rusă. Era o actriță ucraineană din Cernăuți, care jucase în seriale rusești pentru că acolo erau banii, platourile mari, contractele pe termen lung. Timp de zece ani nimeni nu o întrebase de unde e cu adevărat — sau poate o întrebaseră, dar ea răspundea scurt și schimba subiectul. Acum nu mai putea să schimbe subiectul.
A filmat un video cu telefonul, așezată pe marginea patului, fără machiaj, cu părul strâns într-un elastic vechi. Nu și-a pregătit un discurs. A spus doar ce simțea: că președintele Rusiei e un criminal de război, că măcelul ăsta nu a început în februarie 2022, ci cu opt ani mai devreme, și că orice actor sau actriță care mai acceptă bani din Rusia acum e complice la ceva ce nu se va putea șterge din biografie. A postat clipul la 9:14 dimineața. Până la prânz, telefonul îi suna într-una — nu prieteni, ci avocați de contracte.
Contractul cu producătorii de la Moscova avea o clauză de reziliere unilaterală care îi cerea o penalizare de aproape 40.000 de euro. L-a citit de trei ori la masa din bucătărie, cu o cafea rătăcită și rece în față, în timp ce Matei, fiul ei de patru ani, împingea o mașinuță pe sub scaune și făcea zgomot de motor cu gura. A semnat rezilierea fără să sune la avocat, fără să negocieze suma, cu un pix găsit sub un teanc de reviste. Actele le-a dus la chiuvetă și le-a aprins cu bricheta de la aragaz, foaie cu foaie, ținându-le de colț cât să nu se ardă la degete. Afară treceau ambulanțe cu sirena pornită, se auzeau claxoane lungi pe bulevard. A filmat și asta cu telefonul rezemat de fructieră, dar a șters clipul peste câteva ore — nu-l făcuse pentru nimeni, îl făcuse ca să știe, mai târziu, că fusese o zi anume în care hârtiile alea s-au făcut scrum într-o chiuvetă cu vase nespălate.
Peste patru zile, Ramona l-a dus pe Matei la granița de la Siret, apoi mai departe, la o mătușă din Suceava, care avea o casă cu grădină, găini și un câine bătrân pe nume Grivei. Copilul a plâns la despărțire nu din cauza războiului — nu înțelegea încă mărimea lui — ci pentru că mama lui nu mai avea răbdare, în ultimele zile, să-i citească povestea cu vulpea din cartea lui preferată până la capăt.
Bărbatul ei, Andrei, rămăsese. Nu era actor, nu era om de televiziune — lucra la o firmă de logistică din Cernăuți, transporta marfă pe ruta spre Polonia. În a treia săptămână de război s-a înscris voluntar. Ramona nu vorbește niciodată despre el la interviuri. Nu-i pomenește numele complet, nu spune în ce unitate e, nu spune nici măcar dacă mai e pe front sau într-o perioadă de refacere într-un spital din spate. Odată, la o emisiune de la Cluj, o jurnalistă a insistat s-o întrebe direct dacă soțul ei e în viață. Ramona a tăcut câteva secunde bune, cu paharul de apă în mână, apoi a răspuns doar: „E undeva unde trebuie să fie. Atât pot să spun."
Primele luni fără platoul din Rusia au fost pline de un timp gol pe care nu știa cum să-l umple. Îl umplea cu concerte de strângere de fonduri organizate prin comunitatea ucraineană din Cluj și din Timișoara, cu apariții alături de refugiați găzduiți în cămine studențești transformate în adăposturi temporare. A vorbit la un eveniment de la Universitatea Babeș-Bolyai, în fața unei săli pe jumătate goale, despre ce înseamnă să-ți trimiți copilul peste graniță cu o valiză de douăzeci de kilograme și un ursuleț de pluș. A vorbit uitându-se mai mult la mâinile ei împreunate pe pupitru decât la sală.
Banii strânși dintr-un singur concert la Timișoara — echivalentul a peste 15.000 de lei — i-a transferat direct către o unitate medicală mobilă de pe frontul din Zaporojie, printr-o organizație verificată de o prietenă medic. A cerut chitanță, a cerut confirmare de livrare pentru un aparat de ecografie portabil și niște truse de prim ajutor. A postat doar factura scanată, fără nicio poză cu ea zâmbind lângă cutii.
În vara lui 2023 a primit o ofertă neașteptată: un regizor polonez o voia pentru un rol într-o coproducție germano-poloneză, filmată parțial la Wrocław. A acceptat. În prima zi de filmare a stat cu reflectorul de mână în brațe cât s-a montat un cadru, ținându-l strâns la piept ca pe ceva ce s-ar putea sparge, și a respirat de câteva ori mai adânc decât era nevoie între două dubluri, ca și cum ar fi vrut să tragă tot aerul din platoul acela înapoi în plămâni.
Toamna trecută, în octombrie 2025, a primit un telefon de la Andrei. Prima convorbire video în trei luni. Stătea într-o cameră cu pereți vopsiți în verde militar, cu un bandaj pe antebraț, dar zâmbea. I-a spus că are o permisie de zece zile. Ramona a plâns atunci ca niciodată — nu la telefonul filmat pentru public, ci acolo, singură în bucătăria din Cluj, cu ceaiul rămas neterminat pe masă și cu televizorul pornit fără sonor pe un post de știri.
Când Andrei a ajuns, în noiembrie, la Cluj, pentru cele zece zile, Ramona a scos din dulap dosarul de plastic pe care nu-l mai deschisese de trei ani — bucata de hârtie carbonizată la margini, cu sigla studioului rusesc încă vizibilă în colț. I l-a întins lui Andrei fără să spună nimic, cu mâneca puloverului trasă peste încheietură. El a citit ce se mai putea citi, a împăturit dosarul la loc și l-a pus pe raftul de sus al bibliotecii, lângă poza lui Matei de la grădiniță. Ușa dulapului de sub raft a rămas puțin deschisă, iar Ramona s-a dus și a închis-o cu genunchiul, cu mâinile ocupate cu o tavă de cești.
Matei s-a întors de la mătușa din Suceava în același an, la Cluj, și a cerut, în prima seară, să i se citească povestea cu vulpea până la capăt. Ramona i-a citit-o de două ori, iar a doua oară a lăsat cartea deschisă pe pat, cu paginile în jos, și a stins lumina abia după ce respirația lui s-a rărit de tot.
