A căzut prima dată într-o marți. Nu pe gheață, nu din mers. Pur și simplu s-a ridicat de pe scaun, genunchiul drept i s-a înmuiat și, înainte să apuce să se sprijine de masă, era deja jos. Telefonul îi căzuse din buzunarul halatului și se oprise sub bufet. A stat pe dușumeaua rece aproape șase ore. A bătut cu o carte în calorifer până când vecina de dedesubt, doamna Crețu, s-a alarmat și a sunat la mine.
Am ajuns împreună cu pompierii. Ușa era încuiată pe dinăuntru, cheia răsucită. Când am intrat, mama stătea pe o pernă pe care reușise s-o tragă de pe canapea. Avea părul ud și fața cenușie, dar ochii — atenți, treji, aproape supărați că făceam atâta tam-tam.
„Nu începe. Sunt întreagă“, a spus, în timp ce băiatul de la salvare îi punea tensiometrul.
Mă numesc Doinița. Am șaizeci și trei de ani. Mama mea se numește Tereza și are optzeci și nouă. Ea e o femeie care la șaptezeci de ani a schimbat singură chiuveta din bucătărie, iar la șaptezeci și șapte încă făcea naveta cu autobuzul până la Piatra Neamț după pânză pentru cămăși. După ce tata s-a dus, acum aproape douăzeci de ani, s-a mutat din apartamentul lor cu trei camere într-o garsonieră cochetă de lângă Parcul Copou din Iași — ca să aibă „mai puțin de dereticat și mai mult soare“. Eu locuiam cu soțul meu, la nici trei stații de tramvai distanță. Atunci totul părea la locul lui. Apoi soțul meu a murit, iar mama a început să uite focul aprins.
După căzătura din martie, medicul de la „Sfântul Spiridon“ a fost foarte direct. Fractură de col femural n-a fost — doar o contuzie urâtă pe șold și o aritmie care nu-i mai trecuse de două ore. Dar mi-a spus: „Doamnă, a stat mai mult pe podea decât rezistă inima unei femei de vârsta ei. Data viitoare s-ar putea să nu mai apuce telefonul.“
A doua căzătură s-a întâmplat după trei luni. În baie. Se dusese să-și ude cârpa de praf și a alunecat pe gresia udă. Atunci am înțeles că nu mai pot pleca de la ea cu inima împăcată nici măcar până la magazinul de la colț.
O luasem pe mama la mine de două ori. Prima dată a stat zece zile și a treia noapte a plâns fără să scoată un sunet — am văzut-o doar pentru că m-am sculat să beau apă. A doua oară nici n-a vrut să-și desfacă valiza. A pus geanta pe hol, s-a așezat pe marginea patului și mi-a spus cu o blândețe care m-a durut mai tare decât orice țipăt: „Doni, tu ești fată bună. Dar aici eu nu am colțul meu. Fiecare femeie are nevoie de un colț, chiar și la optzeci și nouă de ani.“ Colțul ei era garsoniera aia cu caloriferele vopsite cu vopsea de ulei și cu fotoliul verde la fereastră, de unde se vedea teiul din curtea bisericii.
Așa că veneam eu la ea. În fiecare dimineață, la șapte fără un sfert. Îi puneam cafeaua turcească, îi luam tensiunea, îi lăsam pe masă pastilele de la prânz în cutiuța galbenă. Pe seară veneam din nou. Apoi au început telefoanele în toiul nopții: „Doni, unde ești? Am sunat la gară să-ntreb de tren, dar nu răspunde nimeni.“ Mama nu mai plecase de la gară de treizeci de ani. Dar creierul ei o trimitea acolo, de fiecare dată, cu o insistență pe care medicamentele doar o amorțeau, fără s-o vindece.
Luminița — fata mea, Lumi — a fost cea care a adus în discuție o îngrijitoare. Ea locuiește într-un apartament pe bulevardul Ștefan cel Mare, la șapte minute de mers pe jos de mama, dar între grădinița băiatului, ședințele de la firmă și sfaturile cu părinții de la școala fetei, timpul ei real se măsura în bucăți de jumătate de oră. Am angajat o doamnă. Două ore dimineața, două după-amiaza. Opt sute de lei pe săptămână. Mama a poreclit-o „milițianca“ și refuza să se dezbrace pentru baie dacă era ea de față. Un an întreg am ținut-o așa. Într-o vineri seara, m-am trezit pe bancheta din spate a unei mașini de ocazie, fără să știu cum am ajuns acolo. Adormisem în tramvai, mersesem până la capătul liniei, apoi cineva mă luase să mă aducă înapoi. Mi-am dat seama că uitasem să mănânc de la micul dejun. Uitasem să beau apă. Uitasem că aveam programare la ginecolog de o lună. Mă dezintegrasem încet, fără să mă observe nimeni, pentru că toată lumea se uita la mama — și vedea că e bine.
Centrul pentru vârstnici l-am găsit din întâmplare. L-am văzut într-o reclamă pe Facebook, într-o noapte când nu puteam dormi. Se numea „Acasă la tei“ și era într-o casă veche, renovată, din Bucium. Camere de două persoane, asistentă non-stop, curte cu alei pietruite și o grădină de trandafiri pe care bătrânii o udau singuri, cu stropitori mici, portocalii. Am mers acolo fără să-i spun Luminiței. Am stat trei ore. Am băut ceai cu directoarea. Am văzut o femeie de nouăzeci de ani care cânta la pian într-un living luminos. Mirosea a prăjituri de casă și a dezinfectant de mâini. Nu mirosea a salon de spital.
Când i-am spus mamei, i-am luat mâinile într-ale mele. I-am explicat fiecare detaliu. Că va avea o cameră cu geam spre grădină. Că asistentei o cheamă Elena. Că are voie să-și aducă fotoliul verde. Și-a întors fața spre perete. A stat așa câteva minute, timp în care eu am simțit cum fiecare fibră din mine se rupe. Apoi a spus: „Doni, jură-mi că n-o să mă lași acolo de tot. Jură-mi că vii.“ Am jurat.
Taxa era trei mii două de sute de lei pe lună. Pensia mamei — o mie șapte sute. Restul venea de la mine și de la fratele meu, stabilit de douăzeci de ani în Spania, care trimitea regulat bani, dar nu-și vizitase mama de cinci ani, de când se certaseră la un Revelion pentru o moștenire inexistentă.
În ziua mutării, Lumi a venit cu copiii. Băiatul — Rareș, zece ani — și fata — Ilinca, aproape opt. Eu împachetasem deja lucrurile mamei: halatele de casă, fotografiile cu tata într-o cutie de pantofi, icoana de la căpătâi și cana aceea bleu cu ciobitura la toartă, din care mama bea cafeaua de o viață. Copiii s-au așezat pe covor. Ilinca s-a uitat la valiză și a întrebat-o direct pe mama:
— Mamaia Tereza, tu te muți la hotelul pentru bătrâni?
N-am apucat să răspund. Lumi a privit-o pe fetiță, apoi pe mine, și vocea ei a avut o ușurătate pe care n-o mai auzisem:
— Da, acolo va sta mamaia. Pentru că și bunica Doinița are, în sfârșit, timp să trăiască pentru ea. Poate să facă și ea ce-i place.
Am simțit cum mi se face frig. Nu era o acuzație — era o etichetă, pusă frumos, în fața copiilor, de propria mea fiică. Am tras-o pe Lumi în bucătăria mică a mamei. Pe blat, cana bleu încă mirosea a cafea. Am închis ușa și am lăsat apa să curgă la chiuvetă, ca să nu audă nimeni.
— Lumi, de ce ai spus asta?
— Păi nu e adevărat? Ai spus-o chiar tu că ești epuizată. Ai spus că nu mai poți. Ei bine, acum nu mai trebuie să dormi pe drumuri.
— Am spus că nu mai pot s-o las singură. Asta nu e totuna cu a trăi pentru mine.
Luminița și-a încrucișat brațele. S-a uitat la ceasul de pe perete — același pe care mama îl întorcea în fiecare dimineață la ora șapte.
— Mamă, eu nu te judec. Ai grijă de ea cum știi tu mai bine. Dar nu te mai preface că nu simți și o ușurare. Am văzut cum ai răsuflat când ai semnat contractul. Ai răsuflat ca și cum ai scăpat de o piatră de moară.
Am tăcut. Pentru că avea dreptate. Simțisem ușurare, da. Dar simțisem și rușinea că simt ușurare. Simțisem și groaza de a o duce pe femeia care m-a învățat să număr până la zece într-un loc cu paturi străine și oameni străini. Dar nu puteam să-i explic Luminiței că viața mea, în ultimul an, fusese un șir de alergări între două camere și o frică permanentă, nu o viață. Nu puteam să-i spun că începusem să uit și eu — odată am lăsat pe un scaun de autobuz punga întreagă cu rețetele mamei. Altădată am adormit pe scaun la coafor și m-a trezit fata care voia să închidă salonul.
— Nu m-am prefăcut niciodată, Lumi. Am făcut ce am putut. Acum am găsit o soluție pentru ea, nu pentru mine.
— Bine, mamă. Bine.
Și a ieșit din bucătărie, lăsând în urmă o liniște care suna a reproș.
În drum spre centru, mama a stat cu cana bleu pe genunchi și s-a uitat pe geam la teii din Copou. Nu a plâns. N-a întrebat nimic. S-a uitat la mine și a spus doar atât:
— Luminița e supărată pe tine, nu-i așa?
— Nu e supărată. Doar nu înțelege.
— Ba înțelege. De-aia e supărată. Când înțelegi, începi să numeri anii care-ți rămân ție și te doare. Mai bine dai vina pe cineva.
Primele săptămâni au fost un calvar. Mama suna de zece ori pe zi. Uneori plângea. Alteori spunea că o să meargă pe jos până acasă, chiar dacă afară ploua și ea era în papuci de casă. Eu mergeam la Bucium în fiecare zi. Și în fiecare zi stăteam cu ea în grădină, pe banca roșie, și-i promiteam că vin și mâine.
Într-o duminică, am ajuns acolo și mama nu era în cameră. Am intrat în panică. Am alergat pe holuri, am întrebat asistentele. Am găsit-o în salonul de la etaj — juca rummy cu o altă doamnă, pe o masă de lemn, cu cărți mari, speciale pentru vârstnici. Când m-a văzut, mi-a făcut semn cu mâna:
— Stai jos, Doni. Domnișoara Stela e foarte tare, dar am bănuiala că trișează.
Râdea. Râdea cu gura largă, cum râdea cândva la munte, când eu și fratele meu ne certam pe ultima sarma.
Am coborât în grădină. M-am așezat pe banca roșie și am plâns cu sughițuri, ca un copil. De ușurare, din nou. Și de dor. De dor de femeia care era mama înainte să se rătăcească în propria memorie.
Lumi și copiii au venit abia după o lună și jumătate. Fata mea adusese cozonac și o sticlă de suc de soc făcut de soacră-sa. Copiii erau stingheri. Se plimbau prin curte, se uitau la bătrânii care dormeau pe scaune cu pături pe genunchi. La un moment dat, Rareș s-a apropiat de mine. Și-a pus mâna pe mânerul băncii roșii, s-a legănat puțin pe călcâie și a întrebat exact ce se temuse Lumi că va întreba:
— Bunico, tu ai dus-o pe mamaia Tereza aici ca să poți tu să stai degeaba?
În spatele lui, Ilinca s-a uitat la mine cu ochii mari, în care se amesteca inocența și o umbră de frică. Lumi a înghețat. S-a apropiat și i-a luat băiatului mâna:
— Gata, Rareș. Nu se vorbesc lucruri din astea.
— Ba se vorbesc, am spus eu, cu o voce mult mai calmă decât simțeam.
M-am aplecat spre nepotul meu. I-am aranjat gulerul hăinuței de trening și i-am zâmbit.
— Nu, puiule. Am adus-o aici pentru că aici e mai în siguranță. Bunica e bătrână și pică des. Aici e mereu cineva lângă ea. Eu nu mai puteam s-o las singură nici măcar cinci minute. Așa că am căutat un loc unde are grijă de ea oameni care știu cum s-o ajute, și când eu nu pot fi acolo. Înțelegi?
Rareș a dat din cap. Apoi, cu logica tăioasă a copiilor, a întrebat mai departe:
— Și dacă și tu o să fii bătrână și o să cazi, mami o să te aducă aici?
Am văzut cum fața Luminiței se albește. S-a întors cu spatele și s-a făcut că verifică ceva în geantă. Nu mi-a spus nimic. Nu i-a spus nimic copilului.
— Nu știu, am răspuns eu sincer. Suntem oameni mari și ne descurcăm cum putem. Dar un lucru știu sigur: mami ta mă va iubi la fel de mult, oriunde aș fi.
Rareș a părut satisfăcut de răspuns. A fugit după o minge de tenis care se rostogolea pe alee. Iar Luminița s-a întors spre mine. Avea ochii roșii. Și, pentru prima oară după multe luni, nu a mai spus nimic. S-a așezat lângă mine pe banca roșie. Și-a sprijinit capul de umărul meu și am stat așa amândouă, în mirosul de trandafiri și de pământ ud, până când umbra teiului s-a lungit pe toată curtea.
Mama e la centru de aproape un an. Vin de două-trei ori pe săptămână. Nu mai aduc cozonaci — îi fac doamna Stela poftă de pizza de casă, iar bucătăreasa le face în fiecare vineri. De ziua ei, am dus-o acasă, în garsoniera ei, să vadă teiul înflorit. S-a uitat pe geam, a atins fotoliul verde, a mângâiat cana bleu. După două ore a spus: „Hai să mergem, Doni. Acolo mă așteaptă Stela cu rummy-ul.“
Am înțeles atunci că „acasă“ se mutase. Nu dispăruse. Doar se mutase.
Luminița a început să sune mai des. Să întrebe ce mai face mamaia. Să trimită bani pentru medicamente. Nu ne-am mai certat pe subiectul „timpului pentru mine“. Dar știu că povestea ei, versiunea ei de început, a rămas suspendată între noi ca un geam aburit, pe care nu l-a șters nimeni.
Săptămâna trecută, am dus-o pe Ilinca la ora de pian. Pe drum, mi-a spus ceva ce m-a făcut să întorc capul.
— Bunico, știi ce a zis Rareș aseară la cină? A zis că atunci când o să fii tu bătrână tare, să nu te duci la centru. Să stai la noi, în camera lui.
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
— Și tu ce crezi, Ilinca?
S-a gândit o secundă, și-a sucit o șuviță de păr pe deget.
— Eu cred că tu ai vrea să stai cu mamaia Tereza. Să jucați rummy.
Am oprit mașina în fața școlii de muzică. M-am uitat la nepoata mea și am văzut, pentru o clipă, fața Luminiței la aceeași vârstă — fragedă, sinceră, fără frica de viitor. I-am sărutat fruntea și am intrat amândouă în clădire, ținându-ne de mână.
