Nici nu băusem cafeaua bine când a sunat la ușă. Cineva apăsa insistent, cu trei bătăi scurte, ca un semnal Morse de la o rudă nepoftită. Am tras prosopul de pe umăr și am deschis.
Pe palier stătea ea. Domnica — fosta mea soacră. Aceeași femeie care, cu doi ani în urmă, împachetase geanta mea și o aruncase pe hol, urlând că sunt o povară și că băiatul ei „merită o femeie adevărată”. Aceeași care-i făcuse vânt lui Vlad direct în brațele amantei lui, o divorțată cu doi copii și cu o poftă uriașă de bărbatul altcuiva.
Stătea acum în prag, cu o geantă de piele scorojită în mână și cu un fular tricotat strâmb, deși era mijlocul lui mai și afară se auzeau tăind frunzele la castanii de pe strada Horea. Mirosul de tei de la florăria din colț intra pe fereastra de la baie și se amesteca cu aroma de pâine prăjită din bucătărie.
— Ancuța, trebuie să vorbim — a zis ea, cu vocea tremurată, ca o actriță care și-a învățat prea bine rolul. — E vorba de nepoata mea. Și de niște bani… are nevoie de o operație. Știi, fetița noastră…
Am lăsat prosopul pe clanță. Noastră. În gura ei, cuvântul ăsta suna a metal stricat.
— Intră, i-am zis și m-am dat la o parte fără grabă.
A intrat cu pași mici, ca și cum ar fi evaluat fiecare mobilă din hol. Și-a aruncat ochii peste fotografia Ioanei de pe perete, peste jucăria uitată lângă pantofar — un cățeluș de pluș cu o ureche ruptă. Am văzut cum i se zbârcește nasul. Nu era dezaprobare, era poftă.
— Nu oferi nici măcar un ceai? — a întrebat ea, așezându-se pe scaunul din bucătărie fără să fie invitată. Se uita la ceașca mea pe jumătate goală, la firimiturile de pe masă, la televizorul mic unde o emisiune cu Lică, ciobănașul de la Miorița tocmai anunța prognoza meteo: 18 grade și ploi slabe.
I-am pus în față un pahar cu apă. Atât. Nu aveam de gând să-i fac onorurile. Ea și-a dres glasul și a început.
— Vlad vrea s-o vadă. E și dreptul lui. Și al meu. Suntem sânge din sângele ei.
— Vlad? Care Vlad? — am ridicat sprânceana, sprijinindu-mă de blatul de bucătărie. Pe degetul mare aveam o urmă de gem de caise, de la micul dejun al Ioanei.
— Cum care Vlad? Fostul tău soț, tatăl fetiței!
Am râs scurt, un râs care a făcut-o să tresară.
— Vlad nu figurează în certificatul de naștere. Nu apare nici la „tată”, nici la „numele de familie”. Pe acte, eu sunt mamă singură. Fata mea e Ancuța Popa, nu știu ce Vlad. Așa că… care fată?
Domnica a încremenit. Paharul de apă i-a alunecat puțin în palmă și și l-a îndreptat cu un gest sacadat.
— L-ai șters de tot? Cum ai putut?
— Cum am putut? — m-am aplecat puțin în față. — Când am rămas gravidă și el fugea la amanta aia cu doi copii, tu ce-ai zis? „S-a dus la o femeie care știe să aibă grijă de un bărbat”. Ți-aduci aminte? Era noiembrie, afară ploua cu găleata, iar tu mi-ai pus sacoșa cu lucruri în fața ușii și mi-ai spus să mă car până nu se întoarce Vlad, că nu vrei scandal. Aveam douăzeci și cinci de săptămâni. Burta mi se vedea prin paltonul subțire, luat de la SH cu 30 de lei.
Ea a închis ochii o clipă. I se vedeau coșurile de fard pe pleoape, o nuanță prea rozalie pentru vârsta ei.
— Am fost și eu tulburată, fată… Eram datoare să-mi apăr copilul.
— Și eu pe al meu. Exact asta am făcut. Când Vlad a semnat divorțul fără să citească un rând, pentru că se grăbea la plimbare cu „noua familie”, am profitat. Am cerut renunțarea la paternitate în schimbul unui apartament cu o cameră. Ai urlat atunci că v-am jefuit. Dar apartamentul ăla — și am bătut cu palma în peretele de deasupra chiuvetei — a fost prețul liniștii mele. Și al fetiței mele. N-ați plătit niciodată o pensie, n-ați sunat niciodată să întrebați dacă s-a născut, dacă e băiat sau fată, dacă respiră.
Domnica a dat să zică ceva, dar am continuat peste ea, exact cum făcea ea pe vremuri.
— Acum doi ani nici nu voiai să-i auzi numele. Iar azi vii și-mi spui că are nevoie de operație. Care operație, mă rog? Că fata doarme dincolo, sănătoasă tun, și ieri a mâncat trei clătite. Am dus-o la control luna trecută, am plătit 150 de lei la clinica de pe Bulevardul Eroilor. E perfect. Deci… de ce ai venit, de fapt? Ți s-a făcut brusc dor? Sau Vlad are nevoie de un ficat? Un rinichi?
Fața i s-a albit brusc, apoi s-a înroșit în pete inegale pe obraji. Și-a încleștat degetele pe geantă, iar încheieturile i s-au făcut noduroase.
— Vlad… nu mai poate avea copii — a șoptit ea, privind undeva pe lângă umărul meu. — A făcut o infecție, acum un an… și amanta l-a părăsit. A rămas singur. Fata ta e singura lui șansă la un urmaș.
Am simțit cum mi se încordează umerii. M-am întors către aragaz și am mai turnat cafea în ceașcă. Mirosul acela fierbinte m-a ajutat să rămân pe loc.
— Adică ați venit să-mi cereți înapoi copilul. Ca pe un obiect. Nu bani, nu operație. Fata. Toată.
— Nu ca pe un obiect! — s-a ridicat de pe scaun, gata să se agațe cu ambele mâini de marginea mesei. — E sângele nostru! Eu sunt bunica! Am dreptul! N-ai cum să ne refuzi!
— Ba am. Pentru că nici măcar nu existați pentru ea. Vlad e o linie goală pe un document. Tu ești o străină care a intrat cu forța în casă. Iar dacă mai stai un minut, chem poliția. Secția e la colț, pe strada Piața Unirii, vin în cinci minute.
Am deschis ușa de la bucătărie și am făcut un pas în hol. Domnica s-a repezit după mine, și-a înfipt unghiile în tocul ușii de la intrare.
— Nu plec până nu-mi promiți c-o s-o văd! Mă auzi? O să vorbesc cu avocați, cu asistența socială! E nepoata mea!
Am răsucit clanța și am tras ușa de tot. Aerul rece de pe palier a intrat înăuntru, aducând miros de varză călită de la apartamentul vecinului de la trei. Pe casa scării, câinele doamnei Bodescu, un metis alb cu pete maro, scheuna după stăpâna plecată la piață.
— Spune-le și lor cum mi-ai pus geanta în fața ușii, Domnica. Spune-le că ai aruncat o femeie însărcinată în stradă ca pe un câine. Să vedem cine primește drepturi.
Am ținut ușa larg deschisă. Ea a mai stat câteva secunde, cu buza de jos tremurând. Și-a îndesat fularul în jurul gâtului și a ieșit pe palier. Cizmele ei cu toc mic au făcut un zgomot sec pe ciment.
— O să regreți — a murmurat, fără să se mai uite la mine.
— Deja am regretat o dată că v-am cunoscut. A doua oară nu mai merge.
Am închis ușa și am tras zăvorul. Prin fereastra de la bucătărie se vedea cum o rafală de vânt scutură crengile castanului și duce pe jos o pungă de chipsuri goală.
Am intrat în camera Ioanei. Dormea cu o mână sub cap și cu cățelul de pluș lângă ea. Avea părul ciufulit și obrajii rumeni. Am tras pătura mai sus și am sărutat-o pe frunte. Mirosea a șampon de mere și a somn liniștit. N-avea habar că tocmai fusese „revendicată” de o străină. Și nici n-o să afle.
M-am întors în bucătărie. Cafeaua se răcise, dar am băut-o oricum. Pe masă rămăsese paharul cu apă al Domnicăi, neatins. L-am luat și l-am vărsat în chiuvetă. Nici măcar amprentele ei nu voiam să le mai păstrez.
