— Adina, te rog eu frumos, fără scandal în seara asta. Vin Sorin și Bianca la cină. Stăm liniștiți, vorbim ca între rude, nimic mai mult.
L-am privit pe Victor cum stătea sprijinit de blatul din bucătărie, cu o expresie care cerea pace, dar mie deja mi se urca sângele la cap. Am tras aer în piept și am continuat să tai ceapa, cuțitul lovind ritmic fundul de lemn.
— Și care-i marea urgență de data asta? — am întrebat fără să ridic privirea. — Iar au rămas fără bani de mâncare sau doar li s-a făcut dor de tocănița mea?
— Uite, de-aia nu vreau să începi. Încă n-au intrat pe ușă și tu deja ești cu artileria pregătită.
— Victor, hai să fim serioși. Fratele tău și soția lui n-au călcat pragul casei noastre de la Brașov decât atunci când au avut o problemă concretă. Când le-a crăpat țeava la baie, când aveau nevoie de mașină să care mobila veche, când le-am plătit rata la bancă „până luni”. Două mii șapte sute de lei. Și știi ce, nici acum nu i-au dat înapoi. Ultima oară au venit și-au cerut direct bani pentru concediu. Înțelegi? Pentru concediu!
— E fratele meu mai mic, Adina. E normal să-l ajut din când în când. Tu n-ai frați, nu poți înțelege legătura asta.
Am pus cuțitul jos și m-am șters pe mâini de prosop, întorcându-mă spre el.
— Ba înțeleg perfect. Am avut un tată care a crescut trei frați singur și n-a cerut nimănui nimic. Niciodată. Și știi de ce? Pentru că… uite, nu știu cum să-ți explic. Pur și simplu nu se cădea. Sorin al tău însă… — am dat din mână a lehamite — e altceva. Iar tu ai devenit bancomatul lui personal. Și ce-i mai grav, te lași călcat în picioare cu zâmbetul pe buze.
Victor a oftat adânc, frecându-și tâmpla. Știam semnul ăsta — era obosit, stresat de lucru, și voia doar o seară liniștită în care să se simtă stăpânul casei care împarte pâinea cu toți. Numai că uita un amănunt: casa era a mea. Pe frigider, lângă magnetul de la mare, stătea și acum poza cu mătușa Elena, care-mi lăsase apartamentul acum șapte ani, înainte să ne căsătorim — mirosea a naftalină și a biscuiți de șampanie când am intrat prima oară aici cu cheile ei în buzunar. Eu l-am renovat, eu l-am mobilat, eu am ales fiecare cană din dulap. Iar acum Victor se purta de parcă ar fi fost hanul lui personal, unde făcea acte de caritate fără să mă întrebe.
Am făcut cină, totuși. Nu pentru ei, ci pentru mine. Am făcut o tocană de vită cum știam eu mai bine, cu untură și boia afumată, cu mămăligă moale și smântână deasupra. Am pus pe masă și un platou cu brânzeturi, și o sticlă de „Cuvée Valahă” pe care o luasem din Dealu Mare. Dacă tot veneau, să vadă cum se trăiește la oameni care muncesc.
La șapte și-un sfert fix, soneria a sunat scurt, insistent, de două ori. Sorin a intrat primul, cu obrajii roșii de frigul de noiembrie, frecându-și palmele și inhalând adânc mirosul din bucătărie.
— Aoleu, ce miroase aici! Asta-i mâncare de împărat! — a exclamat el, aproape fără să salute, îndreptându-se direct spre masă.
Bianca a intrat după el, subțire și rigidă ca o scobitoare lăcuită, cu o poșetă Michael Kors care costa cât chiria pe o lună și cu privirea aia care evalua totul în lei. S-a așezat pe marginea scaunului, de parcă i-ar fi fost teamă să nu se murdărească.
— Sper că n-ai pus prea multă ceapă, — a spus ea, uitându-se la farfurie de la distanță. — Mie mi se trage de la ceapă, am o sensibilitate.
— N-am pus deloc, — am mințit eu, cu un zâmbet rece. — E tocană dietetică, special pentru tine.
Sorin mânca cu poftă, lăudând fiecare îmbucătură, în timp ce Bianca împingea carnea pe marginea farfuriei cu o furculiță, ca și cum ar fi disecat ceva suspect.
— E cam grasă carnea asta, — a comentat ea, strâmbând din nas. — Eu una prefer pieptul de pui la grătar, cu legume la abur.
— Data viitoare adu-ți mâncarea de acasă, — am spus eu, la fel de calmă. — Nimeni nu te obligă.
S-a făcut liniște. Genul ăla de liniște în care se aude cum clipocește vinul în pahar când cineva îl duce la gură. Bianca s-a uitat la Sorin, Sorin s-a uitat la Victor, Victor s-a uitat în farfurie. Am recunoscut imediat dansul ăla tâmpit al conspirației de familie. Erau pe cale să ceară ceva. Din nou.
După cină, Sorin l-a tras pe Victor pe balcon, sub pretextul unei țigări. I-am văzut prin geam cum vorbesc, cum Victor dă din cap aprobator, cum umerii lui Sorin se relaxează brusc, cum se bat pe spate ca după o afacere reușită. Când au intrat, Victor avea acea expresie pe care o știam prea bine — expresia de binefăcător generos care tocmai a dăruit ceva ce nu-i aparține.
— Adina, ascultă-mă puțin, — a început el, punându-și mâna pe spătarul scaunului meu. — Sorin și Bianca au o mică situație. Lor li s-a stricat centrala și proprietarul le-a cerut să elibereze apartamentul până se rezolvă reparația. E vorba de maxim două săptămâni, până găsesc ei altceva.
Am ridicat încet privirea din telefon.
— Și?
— Și m-am gândit că pot sta la noi. În camera de oaspeți. Doar două săptămâni. N-o să deranjeze cu nimic, îți promit.
Am simțit cum mi se încleștează degetele pe marginea mesei. Nu era vorba de cameră, de timp, de deranj. Era vorba de faptul că decizia fusese deja luată, fără mine, în fața mea, ca și cum aș fi fost un fel de mobilier funcțional — acolo, prezent, dar fără drept de vot.
— Victor, ai putea te rog să repeți ce ai spus? Vreau să mă asigur că am auzit bine.
— Că stau la noi două săptămâni. Doar atât.
— Și tu ai decis asta singur? Fără să mă întrebi? În casa asta?
Bianca a avut tupeul să intervină.
— Doamne, Adina, nu face acum o tragedie dintr-un fleac. E vorba de familie. Noi am face la fel pentru voi.
M-am întors spre ea și am privit-o cum nu o mai privisem niciodată. Fără masca de politețe, fără compromisul social.
— Tu taci din gură, Bianca. Tu stai în casa mea, la masa mea, și ai tupeul să-mi spui ce e un fleac? Tu, care n-ai muncit o zi în viața ta și trăiești din împrumuturi? Tu să nu mai deschizi gura, că nu ești în poziția să comentezi.
S-a lăsat o tăcere. Sorin a încremenit cu furculița la jumătatea drumului. Victor mă privea cu ochii măriți, de parcă vedea o străină. Se auzea cum bârâie frigiderul, cum se pornește centrala. Bianca și-a șters colțul gurii cu șervețelul, lent, apăsat, ca și cum asta ar fi fost replica ei, dar n-a spus nimic.
— Adina, te rog… — a șoptit Victor.
— Nu, Victor. Te rog tu. Te rog tu să înțelegi un lucru simplu. Apartamentul ăsta e al meu. Moștenire de la mătușă-mea. Actele sunt clare — am plătit și două sute de lei, acum o lună, să le scot din Arhivă, de la Cadastru, să verific că totul e în regulă. Nu e al tău să-l împarți cum vrei. E casa mea. Și-n casa mea, eu decid cine stă și cine pleacă.
— Deci așa e? Acum facem separație de bunuri? — Victor a încercat să râdă, dar râsul lui suna fals, forțat.
— Nu facem nici o separație. Facem ordine. Eu nu vreau oameni care mă tratează cu dispreț să locuiască sub același acoperiș cu mine. Nu vreau s-o văd pe Bianca în fiecare dimineață strâmbând din nas la cafeaua mea. Nu vreau să gătesc pentru patru în fiecare seară, după ce vin de la clinică. Nu vreau.
Sorin s-a ridicat brusc, scaunul scârțâind pe parchet.
— Hai, Bianca, plecăm. N-avem ce căuta aici. Mulțumim de cină, Adina. Și de lecție.
— Cu plăcere, — am spus eu, fără să clipesc.
Victor s-a dus după ei pe hol, a ieșit pe ușă, trântind-o în urma lui. Am rămas singură la masă, privind farfuriile pe jumătate goale și paharele cu vin neatins. Îmi bătea inima atât de tare încât o simțeam până în tâmple. Dar nu regretam. Nu regretam deloc.
M-am ridicat și am început să strâng masa, să spăl vasele, să pun totul la loc. Mecanic, liniștit, aproape terapeutic. Știam că Victor e afară, probabil certându-se cu Sorin sau justificându-se. Știam că urmează o noapte lungă.
S-a întors după aproape o oră. Am auzit cheia în broască, pașii lui grei pe hol, apoi l-am văzut apărând în ușa bucătăriei. Avea ochii roșii, obosiți, și mirosea a fum și a frig.
— Gata, s-au dus, — a spus el, cu vocea stinsă.
— Bine.
S-a apropiat, s-a sprijinit de masa la care stăteam și a rămas așa, în picioare, cu privirea în podea. Tăcerea dintre noi avea greutatea tuturor cuvintelor nespuse.
— Ai avut dreptate, — a șoptit în cele din urmă. — Sorin, când a văzut că nu mai merge, a început să urle la mine pe stradă. Mi-a spus că sunt un frate slab, că mă lași condus de tine, că n-am coloană vertebrală.
— Și tu ce i-ai spus?
— I-am spus că poate n-am coloană, dar am o soție care mă iubește și care are grijă de casa noastră. Și că dacă nu-i convine, poate să caute alt frate.
Am simțit cum mi se ridică un frison pe șira spinării. M-am ridicat și l-am îmbrățișat pe la spate, strângându-l tare, cu fruntea lipită de umărul lui.
— Îmi pare rău că a trebuit să se ajungă aici, — am murmurat.
— Mie îmi pare rău că n-am înțeles mai devreme. Mi-era milă de el, de când eram mici, înțelegi? Dar tu ai avut dreptate. Mereu ai avut.
Am stat așa, îmbrățișați, fără să mai spunem nimic. Afară începuse să plouă mărunt, iar picăturile băteau ritmic în pervazul ferestrei.
Într-o duminică dimineață, luna următoare, l-am găsit pe Victor în bucătărie, făcând clătite. Le ardea puțin pe margini și bucătăria era plină de fum, dar zâmbea. Un zâmbet ușurat, aproape băiețesc. Purta tricoul ăla vechi albastru, cu gaură la guler.
— Ce faci? — l-am întrebat, rezemându-mă de tocul ușii.
— Învăț să gătesc. Dacă tot e casa noastră, trebuie să contribui și eu, nu?
Am râs și m-am așezat la masă, privind cum se chinuie să întoarcă o clătită fără s-o rupă. Se încăpățâna cu paleta, scormonind pe sub margini, dar aluatul se mototolea și pe jumătate i se lipea de tigaie. Până la urmă a scos-o, mai mult grămadă decât cerc, și a pus-o direct pe o farfurie, încruntându-se.
— E, data viitoare ies mai bune. Promit.
Afară ploua iar, mărunt și rece, iar apa curgea pe burlan cu un sunet subțire. M-am uitat la clătita mototolită din farfurie, la fumul care plutea pe sub hotă, la făina împrăștiată pe blat. Victor s-a aplecat peste tigaie, turnând un nou polonic de aluat.
— Prima și ultima clătită iese mereu așa, nu-i așa? — a zis, mai mult pentru el, concentrat.
M-am dus la filtru să pun cafeaua.
