În seara aia mă târam spre casă după o zi în care patronul ne ținuse până la șapte jumate să refacem niște rapoarte inutile. Ploua mărunt și rece, un noiembrie care-ți intra în oase. Pe banca din stația de autobuz de lângă piața Obor stătea un bătrân. Nu cerșea. Nu avea nici măcar o pungă lângă el. Stătea cu mâinile pe genunchi, cu o beretă bleumarin trasă pe frunte, și se uita fix la vitrina magazinului de vizavi, deși acolo nu era nimic interesant – doar un manechin cu un halat demodat.
Am trecut pe lângă el grăbită, cu gândul la dușul fierbinte care mă aștepta. Ajunsesem deja la trecerea de pietoni când m-am oprit brusc. Nu știu de ce. Poate pentru că semăna cu bunicul meu din Popești-Leordeni, pe care nu-l mai văzusem de doi ani. M-am întors.
— Vă aduc ceva de mâncare? l-am întrebat direct, fără introduceri.
A clipit de câteva ori, de parcă nu-i venea să creadă că i se adresează cineva.
— Nu, domnișoară, nu trebuie… Stau și eu așa. Aștept.
— Pe cine așteptați?
A oftat și și-a frecat fruntea cu dosul palmei, un gest care spunea mai multe decât cuvintele.
— Să fiu sincer, nici eu nu mai știu.
Am intrat în magazinul cu vitrina aia urâtă. Nu era supermarket, era o băcănie de cartier cu de toate. Am luat o franzelă, niște brânză de burduf, o cutie de ceai de tei, câteva mere și – pentru că abia le scoseseră din cuptor – două plăcinte cu gutui, din alea care miroaseau a copilărie. Am pus totul într-o pungă de hârtie și m-am întors la stație.
Bătrânul încă stătea acolo, nemișcat. I-am așezat punga lângă el pe bancă. S-a uitat la mine lung, cu ochii umezi, și a dat din cap încet:
— Mulțumesc. Nu pentru mâncare – pentru că ai vorbit cu mine.
M-am așezat pe bancă. Îl chema domnul Toma. Avea optzeci și trei de ani și fusese ceasornicar în centrul vechi. Soția murise de șase ani, iar băiatul lui locuia în Spania, lângă Valencia. Îi trimitea bani în fiecare lună, dar nu-l vizita niciodată.
— Nu sunt supărat pe el, mi-a spus domnul Toma. Înțeleg, are viața lui acolo. Dar știi care-i chestia? Dimineața deschid ochii și aud orele cum trec. Am un ceas mecanic în dormitor. Ticăie toată ziua. Și seara, când se face întuneric, nimeni nu spune nimic. Nici măcar televizorul nu-l mai deschid, că mă enervează toți idioții ăia de pe ecran.
Am stat de vorbă vreo oră. Mi-a arătat o poză mototolită din portofel – el și nevasta lui la Techirghiol, în 87, amândoi zâmbind cu gurile pline de semințe. Înainte să plec, i-am scris numărul meu pe un colț de ziar rupt.
— Dacă aveți nevoie de ceva, sunați-mă. Fără rețineri.
Am spus asta convinsă că n-o să sune niciodată. Oamenii singuri se obișnuiesc atât de tare cu singurătatea, încât le e rușine să ceară ajutor. M-am înșelat. După trei zile, mi-a vibrat telefonul în timpul ședinței. Un număr necunoscut.
— Domnișoară Cristina… îmi pare rău că deranjez. Mi s-a ars becul din bucătărie și nu mă mai țin genunchii să mă urc pe scaun.
În seara aia am mers direct la el, pe strada Traian. Locuia într-un apartament mic, cu mobilă veche, dar curat lună. Am schimbat becul, apoi am văzut că robinetul de la baie picura întruna. A doua zi am chemat un instalator de la firmă, un băiat pe care-l știam, și i-a reparat toate țevile.
Așa a început totul.
În fiecare joi, după muncă, treceam pe la el. Nu doar cu cumpărături. Stăteam la o cană de ceai de tei – băutor de tei pătimaș, domnul Toma – și ascultam povești. Avea o cutie întreagă de scrisori. Scrisori pe care i le trimisese soția lui când erau tineri și el făcea armata la Dej. Mi le citea cu voce tare, iar eu mă minunam de ce frumos scriau oamenii atunci: cu cerneală violetă, cu promisiuni și cu miros de levănțică presată între pagini.
Într-o seară, după vreo patru luni, mi-a spus ceva ce m-a făcut să înghit în sec:
— Știi, Cristina, eu de mult nu mai aștept cadouri de ziua mea. Dar în fiecare dimineață, când aud liftul pe scară, îmi țin respirația. Nu pentru mine – pentru că poate se oprește la etajul meu. Poate bate cineva la ușă.
M-am îmbolnăvit în martie. O gripă violentă, cu frisoane și febră care trecuse de 39. Stăteam singură în apartamentul meu din Drumul Taberei, înfășurată în două pături, și mă uitam la tavan cum se învârte. Nu mai mâncasem nimic de o zi. Nici nu aveam putere să beau apă.
Pe la șapte și ceva seara a sunat cineva la interfon. Lung, insistent. Am apăsat butonul fără să întreb, doar ca să se oprească zgomotul. După două minute, bătaie în ușă. M-am târât până acolo și am deschis.
În prag stătea domnul Toma, sprijinindu-se de un cadru metalic de mers. Lângă el, vecinul meu de la doi, un student pe care abia îl salutam pe scară, ținea două sacoșe mari din rafie.
— Noroc că l-am găsit pe băiatul ăsta jos, în fața blocului, a zis domnul Toma zâmbind șiret. Eu singur nu mai car bagaje, mă știi.
În sacoșe erau supă de pui la borcan, lămâi, miere de salcâm, paracetamol, portocale și o pâine de casă încă aburind.
— De unde ați știut că sunt bolnavă?
S-a uitat la mine cu o expresie pe care n-am s-o uit niciodată: un amestec de reproș blând și tandrețe.
— Păi cum să nu știu, domnișoară? Joi n-ai venit. Vineri n-ai sunat. Sâmbătă am zis că s-a întâmplat ceva. La cât ești de fixistă, tu n-ai fi lipsit fără să spui.
În seara aia, domnul Toma și studentul – care se numea Radu și care, culmea, era nepotul unui fost ucenic de-al bătrânului – mi-au făcut curat în toată casa. Au scos gunoiul, au șters praful, mi-au pus comprese reci pe frunte. Radu a alergat până la farmacie după un sirop de tuse, iar domnul Toma a stat lângă patul meu pe un taburet și mi-a povestit cum a cunoscut-o el pe soția lui exact în tramvaiul 21, într-o zi când ea și-a uitat mănușile pe scaun.
Când m-am făcut bine, peste o săptămână, am mers la el cu o sticlă de vin fiert și cu amândouă plăcintele cu gutui, calde, de la aceeași băcănie. Am stat până târziu. Atunci mi-a spus lucrurile alea pe care le port cu mine în fiecare zi:
— Lumea crede că face un bine când ajută un bătrân. Dar nu e așa. De fapt, oamenii se ajută pe ei înșiși. Bunătatea nu merge niciodată într-o singură direcție. Se întoarce, știi? Poate nu imediat. Poate nu pe aceeași ușă. Dar își găsește drumul înapoi.
Domnul Toma a murit doi ani mai târziu, într-o dimineață de octombrie, liniștit, în patul lui. Pe noptieră avea ceasul acela mecanic pe care-l reparase de o mie de ori și o poză cu mine și cu el, făcută de Radu în ziua când împlinise 85 de ani. Am aflat vestea de la o vecină de-a lui. Băiatul din Spania a venit după înmormântare, să se ocupe de acte. Mi-a mulțumit scurt, ușor jenat, și mi-a spus că apartamentul se va vinde. Nu l-am întrebat nimic.
În fiecare an, pe 14 noiembrie – ziua lui de naștere – merg la băcănia aia de lângă stația de autobuz. Cumpăr două plăcinte cu gutui. Una o mănânc eu, acolo, pe banca pe care l-am găsit prima dată. Cealaltă o las pe bancă, lângă mine.
Anul trecut, în timp ce stăteam așa, s-a apropiat o femeie mai în vârstă, cu un fular mov. S-a uitat la plăcintă, s-a uitat la mine și a întrebat încet:
— Așteptați pe cineva?
Am ridicat din umeri și am zâmbit.
— Sincer? Nici eu nu mai știu.
